Noutăți

Schimbarea domiciliului minorului în caz de alienare parentală

După cum am menționat și în alte articole, precum Alienarea parentală sau Locuința minorului după divorț, fenomenul numit alienare parentală este unul foarte răspândit, cu toate că până acum nu i-a fost acordată atenția cuvenită. Proiectul de lege PL-x nr. 698/2022, adoptat recent de Camera Deputaților, oferă o definiție a înstrăinării parentale ca fiind formă a violenței psihologice prin care unul dintre părinți în mod intenţionat, urmărit sau asumat şi apropriat, generează, acceptă sau foloseşte o situaţie în care copilul ajunge să manifeste reţinere sau ostilitate, nejustificate sau disproporţionate față de oricare dintre părinți.

Alienarea parentală sau înstrăinarea părintească așa cum este denumită în proiectul de lege, va putea fi constatată exclusiv de către o instanță judecătorească la cererea uneia dintre părți, la cererea procurorului sau la cererea direcției generale de asistență socială în toate litigiile în care urmează să fie dispuse măsuri cu privire la un minor.

Confirmarea unui caz de alienare parentală va avea o serie de implicații juridice destul de importante în ceea ce privește stabilirea domiciliului minorului, a programului de vizită dar și a  exercitării autorității părintești.

În primul rând, conform proiectului, alienarea parentală va face parte din motivele expres menționate de lege pentru care instanța poate lua în considerare exercitarea exclusivă a autorității părintești de către părintele care este înstrăinat: ” Se consideră motive întemeiate pentru ca instanţa să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte încălcarea gravă sau repetată a autorităţii părinteşti a celuilalt părinte, alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, înstrăinarea părintească, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, oricare altă imposibilitate obiectivă a părinţilor de a colabora pentru luarea în comun a deciziilor privitoare la copil, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti.”

Mai mult decât atât, înstrăinarea părintească poate crea prezumția simplă că stabilirea domiciliului minorului la părintele care înstrăinează nu este în interesul superior al copilului, motiv pentru care instanța poate dispune domiciliul copilului la părintele înstrăinat. În cazul în care se stabilește domiciliul copilului la părintele care înstrăinează, se va dispune în favoarea celuilalt părinte un program de vizită cu minorul care să includă în mod obligatoriu găzduirea copilului, pe perioadă determinată, de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuiește în mod obișnuit, cu sau fără supravegherea modului în care relațiile personale sunt întreținute, în funcție de interesul superior al copilului.  În plus, programul de vizită va trebui să includă și întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană față de care copilul a dezvoltat legături de atașament într-un loc neutru în raport cu copilul, cu sau fără supravegherea modului în care relațiile personale sunt întreținute, în funcție de interesul superior al copilului.

O altă noutate în ceea ce privește relațiile personale ale copilului cu părinții este reprezentată de posibilitatea ca, în cazul în care unul dintre părinți împiedică desfășurarea activităților cu copilul sau a programului de vizită, serviciul public de asistență socială va putea dispune, la cererea celuilalt părinte, monitorizarea pe o perioadă de 6 luni a relațiilor personale ale copilului. Această monitorizare va presupune asistarea de către un reprezentant al serviciului public de asistență socială la preluarea și înapoierea minorului de către părintele la care nu locuiește în mod statornic precum și la vizitele acestuia la domiciliul copilului. Monitorizarea se va putea face și în timpul găzduirii copilului de către părintele la care nu locuiește, dacă instanța a dispus monitorizarea printr-o sentinţă executorie.

Un alt aspect important al confirmării de către instanța de judecată a înstrăinării parentale îl reprezintă faptul că odată cu stabilirea programului de vizită instanța poate stabili ca sarcina de a duce și de a aduce copilul la începutul și la sfârșitul programului de relații personale îi va reveni întotdeauna părintelui care înstrăinează. Mai mult decât atât, dacă copilul este înscris la o unitate de învățământ, părintele care este înstrăinat poate beneficia de un program de vizită cu copilul de până la 7 zile consecutive într-un interval de 14 zile în toate perioadele din an în care copilul nu se află în vacanțele prevăzute de programa școlară.

În ceea ce privește înapoierea minorului la sfârșitul programului de vizită, nu puține sunt situațiile în care părintele care și-a petrecut timp cu minorul nu mai dorește să îl „dea înapoi” părintelui cu care locuiește în mod obișnuit. În astfel de cazuri, instanța poate impune părintelui care refuză înapoierea copilului plata unor penalități pe zi de întârziere cuprinse între 10% și 15% din venitul net lunar al acestuia, dar nu mai puțin de 300 de lei. Dacă instanța a constatat că există un caz de alienare parentală, limitele penalităților pe zi de întârziere se vor dubla.

Înstrăinarea părintească se va număra, de asemenea, printre motivele pentru care direcția generală pentru protecția copilului va putea institui măsura plasamentului în regim de urgență. Dacă, în urma unor sesizări, se constată existența unui caz de abuz, neglijare sau de înstrăinare părintească, direcția generală pentru protecția copilului va putea solicita instanței judecătorești emiterea unei ordonanțe președințiale de plasare a copilului în regim de urgență la o persoană, la o familie sau la un asistent maternal.

Cu toate că noul proiect de lege scoate în evidență problema alienării parentale și dorește să ofere soluții pentru ca acest fenomen să afecteze cât mai puțin minorii aflați în astfel de situații, considerăm că intervenția serviciilor sociale în relațiile copiilor cu familia ar trebui să fie cât mai puțin invazivă, astfel încât impactul psihologic să fie cât mai mic. Rămâne de văzut și modul în care instanțele vor înțelege să aplice noile prevederi legislative care vor intra în vigoare în viitorul apropiat.