Noutăți

Locuința minorului după divorț

Cu toate că acesta este un subiect mult discutat și de o importanță majoră în ceea ce privește siguranța și buna dezvoltare a minorilor, stabilirea domiciliului copiilor după divorțul părinților rămâne în continuare un aspect sensibil. Instanța de tutelă care va fi învestită cu stabilirea domiciliului copiilor va trebui să țină cont de un singur lucru, principiul interesului superior al copilului, care nu întotdeauna coincide cu dorințele părinților.

De multe ori soții care urmează să divorțeze sunt îngrijorați că vor pierde legătura cu copiii în cazul în care se va decide domiciliul minorilor la celălalt părinte și doresc ca aceștia să locuiască, în mod alternativ, la ambii părinți. Temerile nu sunt întotdeauna nejustificate, ținând cont că procesul de divorț se poate transforma într-un veritabil război al ego-urilor în care arma principală devine chiar copilul minor. Mai multe despre acest subiect și despre efectele divorțului asupra minorilor puteți citi aici.

Cu toate acestea, instanța de tutelă va avea tot timpul în vedere interesul superior al copilului în momentul în care va stabili domiciliul acestuia. Potrivit art. 263 alin. (1) Cod civil “orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului”, devenind clar că mai presus de orice, va fi binele minorului și nu dorințele părinților.

În momentul de față, în România, Codul civil nu reglementează domiciliul alternativ al minorului în cazul separării părinților. Din contră, toate articolele din Codul civil care prevăd situația copilului după divorț fac referire la domiciliul statornic al acestuia și nu la unul alternativ, stabilit în funcție de dorințele sau disponibilitatea schimbătoare ale părinților. Unul din motivele care stau la baza acestei rațiuni este acela că domiciliul persoanei fizice este unul singur, conform art.86, alin (2) din Codul civil: “dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură reşedinţă”. Acest lucru se aplică și în cazul minorului, cu atât mai mult cu cât este foarte important să se știe exact adresa la care acesta locuiește în mod obișnuit, în vederea efectuării de anchete sociale sau a anumitor verificări dacă este cazul.

Un alt motiv, mult mai important, pentru care domiciliul minorului nu poate fi alternativ, îl reprezintă chiar principiul interesului superior al copilului. Astfel, existând numeroase situații în care stabilirea domiciliului la unul dintre părinți ar afecta dezvoltarea sănătoasă a minorului sau chiar i-ar pune viața în pericol, instanța de tutelă va decide ca locuința copilului să fie la părintele care îi poate oferi siguranță și o creștere lipsită de evenimente neplăcute. În cazuri grave, se poate decide chiar stabilirea domiciliului la bunici sau alte rude apropiate, conform art. 400 alin. (3) Cod civil „În mod excepţional, şi numai dacă este în interesul superior al copilului, instanţa poate stabili locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire”.

Pe lângă impedimentele juridice ale stabilirii unei locuințe alternative, legiuitorul a avut în vedere și buna dezvoltare psihică și emoțională a copilului. Contrar aparenței, locuința alternativă a minorului nu ar face altceva decât să destabilizeze și mai mult echilibrul social și psihic al copilului. Domiciliul alternativ ar presupune nenumărate schimbări de rutină, ca de exemplu mersul la școală, ora de trezire dimineața, mutatul hainelor și al rechizitelor de la un domiciliu la altul și așa mai departe. Dacă mai adăugăm și faptul că, de obicei, soții au modalități diferite de a-și educa copii (mama este mai exigentă, tatăl mai permisiv sau viceversa), este foarte posibil ca minorul să fie derutat sau chiar să capete o aversiune față de unul dintre părinți.

Cu toate acestea, stabilirea domiciliul unic al minorului, de comun acord, sau de către instanța de tutelă, nu este menită să înlăture orice relații ale copilului cu părintele neredizent, așa cum se invocă de multe ori de către acesta. Pentru a înlătura orice dubii în acest sens, art. 262 alin. (2) din Codul civil prevede că: “copilul care nu locuieşte la părinţii săi sau, după caz, la unul dintre ei are dreptul de a avea legături personale cu aceştia. Exerciţiul acestui drept nu poate fi limitat decât în condiţiile prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului”. Mai mult decât atât, art. 20 din Legea 272/2004 prevede modalitățile prin care se pot realiza relațiile personale ale copilului cu celălalt părinte sau cu alți membrii ai familiei:

1. întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relații personale cu copilul;
2. vizitarea copilului la domiciliul acestuia;
3. găzduirea copilului, pe perioadă determinată, de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuiește în mod obișnuit, cu sau fără supravegherea modului în care relațiile personale sunt întreținute, în funcție de interesul superior al copilului;
4. corespondență ori altă formă de comunicare cu copilul;
5. transmiterea de informații copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au, potrivit prezentei legi, dreptul de a menține relații personale cu copilul;
6. transmiterea de către persoana la care locuiește copilul a unor informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menține relații personale cu copilul;
7. întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană față de care copilul a dezvoltat legături de atașament într-un loc neutru în raport cu copilul, cu sau fără supravegherea modului în care relațiile personale sunt întreținute, în funcție de interesul superior al copilului.

După cum se poate observa la punctul c), este menționată clar găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele nerezident și nu stabilirea alternativă a minorului la acesta.

Așadar, instanța va stabili, odată cu domiciliul copilului și un program de vizită cu celălalt părinte, program care va fi stabilit în funcție de necesitățile copilului, de vârsta acestuia, de gradul de atașament pe care îl are față de părintele nerezident, dar și de comportamentul acestuia față de copil. Un aspect foarte important de reținut este acela că domiciliul unic al minorului nu înseamnă custodia exclusivă a părintelui la care copilul locuiește. Pentru a înțelege mai bine distincția între cele două, puteți citi mai multe aici.

În concluzie, atât din punct de vedere legal, dar și în conformitate cu interesul superior al copilului, domiciliul minorului nu poate fi unul alternativ, ci doar unul cu caracter statornic, stabilit în funcție de nevoile copilului. În schimb, prin acord notarial, părinții se pot înțelege și cu privire la un program de genul 2 săptămâni pe lună la un părinte și 2 săptămâni la celălalt părinte, însă este vital ca părinții să înțeleagă ce înseamnă interesul superior al copilului și să îl urmărească astfel cum este dezvoltat mai sus.