Noutăți

11 minute - Timp de citire (2289 cuvinte)
alienarea-parentala-2023
8
  22-02-2023
  2174
  0

Alienarea parentală

Un avocat specializat în dreptul familiei, divorț și partaj, se întâlnește adesea cu acest concept de alienare parentală. Pe înțelesul tuturor, alienarea parentală este o manipulare emoțională, un șantaj emoțional, un abuz săvârșit de către un părinte asupra copilului astfel încât copilul dezvoltă o atitudine agresivă, lipsită de respect sau o frică nejustificată față de celălalt părinte sau față de un alt membru al familiei.

În practică, de obicei cazurile de alienare parentală au loc după ce părinții au divorțat și domiciliul minorului a fost stabilit la unul dintre ei – părintele la care a fost stabilit domiciliul minorului este cel care înfăptuiește acest abuz emoțional cu scopul de a îndepărta copilul de celălalt părinte. De multe ori acest abuz merge mână-n mână cu săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 379 Cod Penal – nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului.       

Ce este alienarea parentală?

Profesorul și cercetătorul american de psihiatrie Richard A. Gardner explică termenul de alienare parentală ca fiind “activitatea de denigrare sistematică a unui părinte de către celălalt părinte, cu intenția alienării (înstrăinării) copilului de celălalt părinte”. Prin acuzații, jigniri, reproșuri repetate, unul dintre părinți este denigrat în fața copilului până când acesta este îndoctrinat să creadă că mama sau tatăl este dușmanul lui cel mai aprig.

Părintele alienator recurge de cele mai multe ori la forme de manipulare și șantaj emoțional precum “mami/tati nu te iubește la fel de mult ca mine”, “mami este o mincinoasă și nu o să aibă niciodată grijă de tine”, “dacă te duci la mami/tati cu mine nu mai ai ce vorbi”, “poți să mergi la mami/tati dar la mine nu te mai întorci ” etc.. Copilul este “spălat pe creier” să manifeste față de un părinte o ură pe care de fapt nu o simte, dar este obligat să o facă pentru a nu pierde legătura și cu celălalt părinte. Deși pentru părintele alienator poate părea că acest comportament nu are decât beneficiul de a atrage copilul de partea lui, vorbim de fapt despre un abuz emoțional grav asupra copilului.

Sindromul alienării parentale, deși nu este un termen oficial, poate apărea la copiii supuși unui astfel de abuz emoțional și este caracterizat de cele mai multe ori prin depresie, anxietate, comportament agresiv, dezechilibru emoțional, stimă de sine scăzută, tulburări de alimentație, insomnie etc.. Impactul alienării parentale poate fi transmis intergenerațional, viitorul adult ajungând să manifeste un comportament toxic în relația cu partenerul și cu propriii copii.

Ce forme ale abuzului emoțional intră sub cupola alienării parentale?

Profesorul și psihiatrul Richard Gardner a identificat câteva tactici specifice alienării parentale la care sunt supuși copiii în încercarea părinților de a-i atrage de partea lor.

  1. Campania de denigrare

    Primul și cel mai la îndemână mod de a determina copilul să urască sau să nu îl mai respecte pe celălalt părinte este printr-o campanie de denigrare a acestuia. Astfel, unul din părinți începe să vorbească urât de față cu copilul despre celălalt părinte : “maică-ta este o mincinoasă”, “taică-tu nu e în stare să facă nimic”, “el/ea e de vină că ne-am despărțit”. Se poate recurge si la expresii ale feței atunci când părintele vizat este prezent, atitudine agresivă, postura corpului, diverse manifestări sonore sau gesturi care reflectă lipsă de respect. Inconștient, copilul ajunge să copieze acest comportament și să își acuze părintele de fapte pe care nu le-a trăit sau văzut niciodată.

  2. Absența ambivalenței

    Părintele alienator adoptă față de copil un comportament exagerat de îngăduitor, îi oferă fără restricții dulciuri, cadouri, îl recompensează indiferent dacă a luat sau nu note bune la școală, în discordanță cu comportamentul pe care îl are celălalt părinte față de el. Se creează astfel o imagine de “părinte bun” și  “părinte rău” iar copilul nu mai dorește să petreacă timp cu mama sau tata pentru că nu este tratat la fel de bine: “tati îmi dă mereu ciocolată câtă vreau eu, tu nu vrei să îmi dai”, “mami mă lasă mereu să mă culc la ce oră vreau eu, tu de ce nu mă lași ?”, “tu tot timpul mă pui să fac teme și să învăț iar tati mă scoate toată ziua în parc”.

  3. Fenomenul gânditorului independent

    După ce primele două tactici au fost puse în aplicare, aceasta vine aproape de la sine pentru că deja copilului i-a fost indusă ideea că celălalt părinte nu îl tratează cum trebuie și nu merită încrederea lui. Copilul spune “din proprie inițiativă” că nu mai vrea să petreacă timp cu mama sau cu tata, fără să își dea seama că a fost manipulat să creadă astfel. Pot apărea discuții de genul: “nu mai vreau să te văd niciodată”, “nu ești părintele meu”, “nu îmi pasă de tine și nu-mi place nimic din ce-mi oferi tu”. Evident că acestea nu pot fi gândurile sincere ale unui copil, ci consecințele dramatice ale unui abuz emoțional.

  4. Susținerea necondiționată a părintelui alienator

    Este normal ca după tot acest proces în care i s-a sădit copilului ideea că mama sau tata nu mai are ce să caute în viața lui, acesta să devină un mic apărător al părintelui dominant. Atâta timp cât se simte protejat, iubit, răsfățat de către acesta, copilul îi va ține partea și va face orice i se spune pentru a nu pierde această legătură. Este un instinct natural de conservare de care părintele profită și uneori amenință copilul cu “retragerea iubirii” pentru a fi sigur că celălalt părinte nu îl poate influența în vreun fel: “dacă te duci să stai cu mama/tata, la mine nu mai ai ce căuta”, “dacă mai vorbești la telefon pe ascuns cu mama/tata cu mine nu mai ai ce vorbi”, “dacă porți hainele pe care le-ai primit de la mama/tata, eu nu îți mai cumpăr nimic”.

    De multe ori foștii soți ajung să nu se mai recunoască și, din dorința de răzbunare, își aduc tot felul de injurii la care sunt părtași în mod nevinovat copiii. În încercarea de a-l face pe celălalt să plătească pentru suferința cauzată, părintele își folosește copilul ca pe o armă împotriva fostului partener supunându-l la un abuz emoțional cu repercusiuni grave asupra sănătății psihice și emoționale. Acest gen de manipulare poate duce la ruperea definitivă a legăturii dintre copil și părintele înstrăinat.

Cum este reglementată alienarea parentală în legislația noastră?

Deși alienarea parentală, ca fenomen distinct, nu este în prezent reglementată în legislația noastră, acest concept a ajuns să fie tot mai prezent în jurisprudență și cade sub incidența legii 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Articolul 94 definește abuzul asupra copilului ca fiind “orice acţiune voluntară a unei persoane care se află într-o relaţie de răspundere, încredere sau de autoritate faţă de acesta, prin care sunt periclitate viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului, şi se clasifică drept abuz fizic, emoţional, psihologic, sexual şi economic.”

Pe lângă manipularea psihologică și șantajul emoțional, alienarea parentală este însoțită deseori și de o încălcare a art. 379 Cod Penal, respectiv nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului. Articolul prevede pedeapsa cu închisoarea de la 1 la 3 ani sau cu amendă “fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească spre creştere şi educare de a împiedica, în mod repetat, pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent”.

Este totuși necesar de menționat faptul că nu orice comportament nepotrivit al copilului față de unul din părinți se datorează alienării parentale. Utilizarea nefondată a conceptului de alienare parentală, adesea doar pentru a obţine un avantaj, poate duce la decizii care nu sunt în interesul superior al copilului. Așadar, pentru ca instanța să poată identifica și sancționa în mod eficient alienarea parentală este nevoie de expertize psihologice care să demonstreze că minorul nu a fost manipulat sau șantajat să refuze orice contact cu părintele înstrăinat.

Care sunt soluțiile juridice împotriva alienării parentale?

După cum am menționat la punctul anterior, alienarea parentală nu este reglementată în mod distinct în legislația noastră. Acest lucru nu înseamnă însă, că părintele care este înstrăinat nu poate acționa împotriva acestui abuz.

  1. Executarea silită privind nerespectarea hotărârii judecătorești

    Prima armă pe care o are la îndemână părintele este hotărârea judecătorească cu privire la stabilirea domiciliului și programul de vizită al minorului. Aceasta reprezintă titlu executoriu și nerespectarea ei angrenează întregul proces de executare silită. Mai exact, dacă în hotărârea judecătorească instanța a stabilit domiciliul copilului la mamă (se întâmplă în 90% din cazuri) și un program fix de vizită și de petrecere a timpului cu tatăl, mama este obligată să respecte acest program. În caz contrar, tatăl poate apela la un executor judecătoresc pentru a-și exercita drepturile. Acesta va trimite părintelui debitor (mama) încheierea de încuviințare a executării împreună cu o somație prin care i se solicită să se prezinte împreună cu minorul într-un loc stabilit în vederea preluării minorului de către creditor (tatăl) sau îi va pune în vedere să îi permită acestuia să își exercite dreptul de a-și vedea copilul.

    În cazul în care în termen de o lună de la înmânarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu își execută obligația de a lăsa minorul să ia legătura cu celălalt părinte, executorul judecătoresc va proceda la executarea silită. De asemenea, debitorul poate fi obligat, la cererea creditorului, la plata unor penalități pentru nerespectarea obligației sale, potrivit art. 906 al. 2 C.pr.civ.: “Când obligaţia nu este evaluabilă în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu”. Această perioadă nu poate depăși 3 luni. Dacă pe parcursul executării creditorul este de rea-credință și ascunde minorul, executorul judecătoresc va consemna acest lucru și va sesiza parchetul de pe lângă instanța de executare în vederea începerii urmăririi penale pentru nerespectarea hotărârii judecătorești.

    Dacă în timpul executării silite, executorul constată că însuși minorul refuză să părăsească părintele căruia i-a fost încredințat sau manifestă aversiune, teamă față de părintele la care urmează să fie dus, executorul va întocmi un proces-verbal care va fi transmis și reprezentantului DGASPC. Reprezentantul va sesiza instanța cu privire la refuzul minorului pentru ca aceasta să dispună, în funcție de vârsta lui, participarea la un program de consiliere psihologică ce nu poate dura mai mult de 3 luni. La finalul programului de consiliere, psihologul numit de instanță va întocmi un raport ce va fi comunicat executorului judecătoresc, instanței și Direcției Generale de Asistență și Protecția Copilului.

    După primirea raportului psihologic, executorul judecătoresc va relua procedura executării silite și dacă nici de această dată minorul nu dorește să părăsească domiciliul, părintele înstrăinat poate sesiza înstanța în vederea aplicării unor penalități conform art. 906 C.pr.civ.:

    “(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevazută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă.

    (5) Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestației la executare, dacă debitorul execută obligația prevazută în titlul executoriu și dovedește existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării.

    (6) Încheierea dată în condițiile alin. (4) este executorie.”

  2. Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte

    După divorț autoritatea părintească revine, în mod normal, ambilor părinți. Cu toate acestea, în vederea protejării interesului superior al copilului, instanța poate decide ca autoritatea părintească să fie exercitată de către un singur părinte.

    Art. 37 din Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului precizează faptul că “Copilul are dreptul să fie crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială. În acest scop părinţii sunt obligaţi:

    1. să supravegheze copilul;
    2. să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea;
    3. să informeze copilul despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia;
    4. să întreprindă toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului lor; e) să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice care exercită atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului.

    Așadar, părintele căruia îi este încredințat minorul are obligația de a-i asigura acestuia toate condițiile necesare bunei dezvoltări fizice, psihice și morale, condiții care nu pot fi respectate dacă minorului îi este interzis în vreun fel să aibă legături personale cu unul dintre părinți.

    În cazul în care părintele înstrăinat cere instanței exercitarea exclusivă a autorității părintești și îi este acordată, acesta va putea lua toate deciziile legate de creșterea și educarea copilului fără a mai avea nevoie de consimțământul celuilalt părinte. Acesta va mai avea doar dreptul de a veghea asupra modului în care este educat și de a-și da sau nu consimțământul în cazul adopției copilului.

  3. Schimbarea locuinței minorului

    Odată cu pronunțarea divorțului instanța de tutelă stabilește și domiciliul minorului, care de cele mai multe ori este la mamă. Însă în cazul în care interesul superior al copilului este primejduit, instanța poate dispune, în urma concluziilor raportului unei anchete psihosociale și a ascultării minorului dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, schimbarea domiciliului copilului.

    Ca și o concluzie - reperul juridic principal care guvernează întotdeauna drepturile copilului este principiul interesului superior al copilului. Judecătorii se vor ghida tot timpul după acest principiu. Însă primii și cei mai importanți oameni din viața copilului, cei care trebuie să se ghideze după acest principiu dincolo de orice interes personal egoist, sunt părinții.

×

Îți vom trimite un e-mail în momentul în care este publicat un articol nou pe pagina noastră. Te rugăm să îți introduci numele și adresa de e-mail pentru primi notificări.

 

Comentarii

Încă nu există comentarii. Lasă un comentariu.
Adresa ta de e-mail NU va fi publicată pe site.

Captcha Image

Articole care te-ar putea interesa