Noutăți

16 minute - Timp de citire (3168 cuvinte)
arestarea-preventiva-0124
3
  12-01-2024
  1230
  0

Arestarea preventivă – procedură, condiții, limite

Măsura arestului preventiv este cea mai drastică măsură preventivă prevăzută de Codul de Procedură Penală. Scopul este acela de a asigura buna desfășurare a procesului penal, de a împiedica sustragerea suspectului sau a inculpatului de la urmărirea penală sau, în cazul inculpatului, și de la judecată. Aceste măsuri sunt menite deopotrivă să prevină săvârșirea unei noi infracțiuni. Măsurile preventive prevăzute de actualul Cod de Procedură Penală sunt: reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu și arestul preventiv. Cu excepția măsurii reținerii, care poate fi luată și față de suspect, toate celelalte măsuri preventive se iau doar față de inculpat.

Măsura arestării preventive este una excepțională, prin care organele judiciare dispun privarea de libertate a inculpatului pentru o perioadă determinată de timp. Pe lângă scopul general al dispunerii măsurilor preventive, pentru arestul preventiv este reglementat și un scop special, anume necesitatea înlăturării stării de pericol pentru ordinea publică, după cum prevede art. 223 alin. (2) din Codul de Procedură Penală.

Care sunt condițiile pentru dispunerea arestului preventiv?

Măsura arestării preventive, conform art. 223 alin (1) din Codul de Procedură Penală, se poate dispune numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune și există una din următoarele situații:

  1. inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;
  2. inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;
  3. inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta;
  4. există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni.

În plus, măsura „poate fi luată și dacă, din probe, rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de droguri, o infracţiune la regimul privind substanţele dopante, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, o infracţiune privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică”, conform art. 223 alin. (2) teza I din Codul de Procedură Penală.

Arestarea preventivă mai poate fi dispusă și în cazul în care inculpatul a comis o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii pentru 5 ani sau mai mult şi pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia și se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, după cum reiese din art. 223 alin. (2) teza II din Codul de Procedură Penală.

Trebuie reținut faptul că măsurile preventive nu se dispun în mod obligatoriu, acestea au caracter facultativ și rămâne la latitudinea organelor penale dacă dispun sau propun luarea uneia dintre aceste măsuri. Pentru a se putea dispune arestul preventiv este necesară efectuarea unui test de proporționalitate, deoarece prin această măsură este încălcat dreptul la libertate al celui care a comis o faptă prevăzută de legea penală. Din acest considerent, organele judiciare trebuie să acționeze cu o desăvârșită atenție în momentul în care dispun o astfel de măsură și să analizeze cu grijă propunerile de arestare preventivă. Această măsură drastică trebuie să fie dispusă numai în situația în care scopurile urmărite prin aceasta nu pot fi atinse prin arestul la domiciliu sau prin celelalte măsuri neprivative de libertate. De aici reieșind și excepționalitatea măsurii arestului preventiv.

Cine dispune măsura arestului preventiv?

Măsura arestului preventiv poate fi dispusă atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza de cameră preliminară sau de judecată. În funcție de momentul la care este necesar a fi luată, această măsură preventivă se dispune în mod diferit. În timpul urmăririi penale măsura este dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza ca primă instanță. În procedura camerei preliminare, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în faza de judecată, de către judecătorul investit cu soluționarea cauzei. Aceste măsuri se dispun prin încheiere motivată dată în camera de consiliu, în cursul urmăririi penale și al procedurii de cameră preliminară, iar în timpul judecății, instanța se pronunță tot prin încheiere motivată fie în ședință publică, fie în camera de consiliu, diferind de la caz la caz.

Pentru cât timp poate fi dispusă măsura arestului preventiv?

Măsura arestului preventiv poate fi dispusă în timpul urmăririi penale pentru o perioadă de cel mult 30 de zile. Termenul curge de la data la care măsura este pusă în executare.  Aceasta poate fi prelungită doar în situația în care se mențin temeiurile careu au dus la luarea acestei măsuri sau au apărut altele noi care să justifice prelungirea arestării. Pentru a se prelungi măsura trebuie să existe o propunere motivată de prelungire a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală și este necesară o nouă dispunere din partea judecătorului de drepturi și libertăți. Prelungirea acoperă o perioadă maximă de 30 de zile. În cursul urmăririi penale pot fi dispuse mai multe prelungiri succesive, fiecare pentru o perioadă maximă de 30 de zile, însă perioada maximă cumulată nu poate fi mai mare de 180 de zile.

În cursul procedurii de cameră preliminară și în faza de judecată, spre deosebire de situația din urmărirea penală, măsura arestării preventive poate fi dispusă și din oficiu. La fel ca și în cursul urmăririi penale, măsura este dispusă pentru o perioadă de cel mult 30 de zile. În cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, să vadă dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii iar dacă acestea încă dăinuie, va menține măsura. În cursul judecății procedura este asemănătoare, însă verificarea se face în maxim 60 de zile. Durata totală a măsurii în cursul judecății nu poate fi mai mare decât jumătate din maximul special prevăzut de lege pentru infracțiunea care face obiectul sesizării și indiferent de pedeapsa prevăzută pentru respectiva infracțiune, arestarea preventivă în primă instanță nu poate depăși 5 ani. Important de reținut este faptul că dacă persoana arestată preventiv a fost condamnată la pedeapsa cu închisoarea, perioada de timp petrecută în arest preventiv se va deduce din perioada pe care o are de executat.

Care este procedura arestării preventive și calea de atac?

După ce analizează condițiile prevăzute de lege, prezentate la primul punct, procurorul întocmește o propunere motivată pentru luarea măsurii arestării preventive față de inculpat și indică temeiul legal al necesității dispunerii măsurii. Acesta înaintează dosarul cauzei împreună cu propunerea judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța competentă să judece cauza în primă instanță. Acesta din urmă stabilește termenul de soluționare a propunerii de arestare preventivă.

Dacă inculpatul se află în stare de reținere, termenul pentru soluționarea propunerii de arestare preventivă trebuie stabilit înainte de expirarea perioadei de reținere. Ziua și ora se comunică procurorului, acesta având obligația de a asigura prezența inculpatului la termenul stabilit. Avocatul inculpatului este înștiințat despre ziua și ora la care va avea loc soluționarea propunerii, iar acesta are dreptul de a studia dosarul cauzei.

Dacă inculpatul este în stare de libertate, acesta este citat pentru a se prezenta la soluționarea cauzei. Prezența sa este obligatorie, cu excepția situațiilor în care acesta se sustrage de la urmărirea penală, lipsește nejustificat, este dispărut sau din cauza stării de sănătate, a forței majore sau a unei stări de necesitate nu se poate prezenta sau nu poate fi adus în fața judecătorului.

Prezența procurorului este obligatorie, iar asistența juridică a inculpatului este de asemenea obligatorie, fie că se realizează prin avocat ales sau printr-un avocat desemnat din oficiu. Judecătorul de drepturi și libertăți îl va audia pe inculpatul prezent despre fapta care îi este imputată și despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă. Înainte de audiere, trebuie să îi fie adus în vedere inculpatului că are dreptul de a nu face nici o declarație, iar ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.

Dacă judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că sunt întrunite condițiile arestării preventive, va admite propunerea și va dispune arestarea preventivă a inculpatului prin încheiere motivată. Dacă consideră că nu sunt întrunite condițiile arestării preventive, va respinge propunerea prin încheiere motivată, va dispune punerea în libertate a inculpatului reținut sau va putea dispune o altă măsură preventivă, dacă sunt îndeplinite condițiile legale ale acelei măsuri.

Dacă a fost dispusă arestarea preventivă, inculpatul va fi înștiințat despre aceasta într-o limbă pe care o înțelege. Inculpatului îi vor fi aduse la cunoștință drepturile sale, dar și faptul că își poate anunța un membru al familiei sau o altă persoană desemnată personal despre dispunerea măsurii, precum și faptul că are dreptul la acces medical de urgență, dreptul de a contesta măsura și dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea măsurii cu o alta.

Contestația poate fi formulată, după caz, în termen de 48 de ore de la pronunțarea soluției sau de la comunicare și se depune la judecătorul de drepturi și libertăți care a dispus măsura. Cotestația se soluționează de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară. Contestația nu suspendă executarea măsurii și se va soluționa în termen de 5 zile de la înregistrare, cu citarea inculpatului. Soluționarea contestației se va realiza în aceleași condiții ca și soluționarea propunerii de arestare preventivă. Soluția dată în contestație poate fi de respingere, caz în care se menține măsura arestului, sau de admitere a acesteia, situație în care se va dispune respingerea propunerii de arestare preventivă sau înlocuirea acestei măsuri cu o alta.

În cursul procedurii de cameră preliminară sau în cursul judecății situația este similară, singura diferență fiind aceea că judecătorii pot dispune măsura arestării preventive și din oficiu, iar contestațiile se judecă de către un judecător de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară, în procedura camerei preliminare, iar în cazul judecății cauzei, de instanța ierarhic superioară.

Cine aduce la îndeplinire măsura arestului preventiv?

În baza încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă, judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni soluționarea pricinii în primă instanță sau de la instanța superioară, în funcție de situație, emite mandatul de arestare preventivă. Dacă s-a dispus arestarea preventivă în procedura camerei preliminare, mandatul de arestare este emis de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecății, de președintele completului.

Dacă mandatul a fost emis după ascultarea inculpatului, i se înmânează și acestuia un exemplar, iar un alt exemplar este înmânat organului de poliție. Dacă mandatul este emis în lipsa inculpatului, două exemplare ale acestui mandat se transmit organelor de poliție de la domiciliul sau reședința inculpatului în vederea executării. Organele vor proceda la arestarea persoanei indicate în mandat, căreia îi vor înmâna un exemplar al acestuia, după care vor conduce persoana respectivă, în cel mult 24 de ore, la judecătorul care a dispus măsura arestării preventive. Pentru a aduce la îndeplinire mandatul de arestare preventivă, organele de poliție pot pătrunde în domiciliul persoanei fizice, fără acordul acesteia, sau în sediul persoanei juridice, fără acordul reprezentantului legal, dacă există bănuiala rezonabilă că persoana căutată se află acolo.

Judecătorul sau completul care a dispus măsura procedează la audierea inculpatului în prezența avocatului acestuia și cu participarea obligatorie a procurorului. După ce analizează declarațiile inculpatului, probele administrate și concluziile procurorului, se va dispune prin încheiere motivată confirmarea măsurii și a executării mandatului sau revocarea arestării preventive. Dacă măsura preventivă este confirmată, se va proceda la conducerea inculpatului într-un loc de deținere.

Care este standardul minim impus de CEDO?

Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în continuare regăsită sub denumirea de CEDO) impune un standard minim pe care statele semnatare ale acesteia trebuie să îl respecte. România ratificând Convenția în 2003, are obligația de a respecta drepturile și libertățiile fundamentale pe care aceasta le prevede. Art. 5 para. 1 lit. b) și c) din CEDO prevăd că: „Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale :

[…]

b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege ;

c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia”

În continuare, art. 5 din CEDO stabilește standarul pentru îndeplinirea procedurii arestării preventive, anume:

„2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.

3. Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.

5. Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii.”

Statele membre au obligația de a respecta acest standard minim de protecție al dreptului la libertate al fiecărui individ. Acest drept este respectat prin reglementarea instituției arestării preventive de a oferi o protecție cetățenilor cel puțin egală cu cea prevăzută în CEDO. În plus, autoritățile au obligația de a respecta acest standard în momentul în care decid să ia măsura arestării preventive.

Care este jurisprudența CEDO relevantă pentru arestul preventiv?

Din nefericire, nu de puține ori România a fost adusă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului să dea socoteală pentru încălcarea articolului anterior citat. În unele cazuri, autoritățiile prelungesc nejustificat perioada arestului preventiv, astfel aducând atingere dreptului la libertate al persoanei. În jurisprudența sa Curtea de la Strasbourg a reținut: „Ţinând seama de considerentele anterioare, Curtea apreciază că, deoarece nu au abordat faptele specifice cauzei şi nu au luat în considerare „măsuri preventive” alternative, autoritățile au prelungit detenția reclamantului pentru motive care, deşi sunt „relevante”, nu pot fi considerate „suficiente” pentru menţinerea reclamantului în arest preventiv timp de doi ani şi patru luni. Reţine că arestarea preventivă a reclamantului a fost nerezonabil de lungă..” 1

Prin urmare, un inculpat nu poate fi ținut în arest preventiv pentru o perioadă prea lungă, deoarece în acest mod este încălcat principiul care prevede rezonabilitatea perioadei arestării preventive. Adițional, dacă arestarea preventivă nu este justificată, autoritățiile trebuie să opteze pentru luarea altor măsuri preventive mai puțin dure. Ținând cont de faptul că această măsură este una excepțională, trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții pentru a se putea dispune, dar și pentru a o putea prelungi. În cazul în care prelungirea acesteia este nejustificată se aduc atingeri grave drepturilor fundamentale ale omului, mai cu seamă dreptului la libertate și siguranță garantat de art. 5 din CEDO.

Într-o altă speță împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat: „Curtea evidenţiază faptul că reiese din deciziile relevante că, precum în cauza menționată, instanţele interne nu au oferit motive concrete pentru a susţine argumentul „pericolului pentru ordinea publică” şi pentru a justifica, în temeiul art. 148 lit. h) C. proc. pen., necesitatea menţinerii reclamantei în arest, în timp ce jurisprudenţa internă a precizat totuşi criteriile şi elementele de care trebuie să se ţină seama în cazul unei astfel de examinări şi că art. 155 C. proc. pen. solicita instanţelor să ofere motive în acest temei. În esenţă, instanţele s-au limitat la reproducerea textului acestui articol în mod stereotip.” 2 Prin urmare, trebuie ca încheierile prin care instanțele dispun asupra măsuri arestării preventive să fie motivate corespunzător, fiecare motivare fiind raportată la cazul concret supus soluționării.

În alte situații, apărarea inculpaților nu este garantată în mod eficient în procedura arestării preventive. De multe ori inculpaților le este desemnat un avocat din oficiu care este anunțat cu puțin timp înainte de faptul că va acorda asistența judiciară în acel caz, fapt care îl împiedică pe avocatul respectiv să studieze dosarul cauzei și să pregătească o apărare corespunzătoare. În cauza Catană vs. România, 3 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat câștig de cauză justițiabilului deoarece „autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţiile de a asigura reclamantului o participare adecvată şi o apărare efectivă în timpul procedurii.” 4 Justițiabilul a fost lipsit de o apărare corespunzătoare, deoarece i-a fost atribuit un avocat din oficiu, cel mai probabil unul prezent în sală, care evident nu a avut fizic posibilitatea să efectueze o apărare adecvată.

Acestea sunt doar câteva exemple prin care dreptul la libertate al persoanei a fost încălcat prin nerespectarea standardului minim impus de CEDO. Din nefericire, există mult mai multe cazuri asemănătoare cu cele prezentate anterior care s-au aflat sau încă se află pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului pentru că prin arestul preventiv au fost grav vătămate drepturile fundamentale ale justițiabililor.

Este foarte important de reținut faptul că măsura arestului preventiv este una excepțională, care trebuie luată doar în acele situații în care nici una dintre celelalte măsuri preventive nu ar fi suficiente. Această măsură trebuie să fie dispusă pentru o perioadă rezonabilă și nu poate fi prelungită la nesfârșit, deoarece prin aceasta se încalcă însuși dreptul la libertate al individului. Datorită acestui motiv, CEDO instituie un standard minim de protecție pe care statele semnatare ale Convenției, cum este și România, trebuie să le îndeplinească atunci când pun în aplicare o asemenea măsură. În caz contrar, după epuizarea tuturor căilor de atac interne, justițiabilii care se simt neîndreptățiți au posibilitatea de a chema statul să răspundă în fața Curții de la Strasbourg pentru încălcarea drepturilor lor fundamentale.

--------------------------

 

1 Leontin Pop vs. România, nr. cerere 1956/ 06, 1 octombrie 2013, para. 49.

2 Daniela Tarău vs. România, nr. cerere 3584/02, 24 februarie 2009, para. 50.

3 Catană vs. România, nr. cerere 10473/05, 29 ianuarie 2013.

4 Ibidem, para. 49.

×

Îți vom trimite un e-mail în momentul în care este publicat un articol nou pe pagina noastră. Te rugăm să îți introduci numele și adresa de e-mail pentru primi notificări.

 

Comentarii

Încă nu există comentarii. Lasă un comentariu.
Adresa ta de e-mail NU va fi publicată pe site.

Captcha Image

Articole care te-ar putea interesa