Blog

Războiul este Pace

„Scopul principal al războiului modern este de a utiliza produsele fabricate fără a ridica nivelulul general de trai. De la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea, problema surplusului de bunuri de consum a fost o constantă a societății industriale. Evident, în momentul de față, când puțini oameni au suficientă mâncare, această problemă nu este una stringentă și probabil că nu ar fi devenit stringentă nici dacă n-ar fi fost puse în acțiune procesele artificiale de distrugere. În comparație cu lumea dinainte de 1914 și, mai mult, în comparație cu viitorul imaginar pe care cei care au trăit în acea perioadă îl așteptau cu nerăbdare, lumea de azi este un univers despuiat, înfometat și degradat. La începutul secolului douăzeci, viziunea unei societăți viitoare incredibil de bogate, relaxate, ordonate și eficiente – o strălucitoare lume antiseptică din sticlă, oțel și beton alb ca zăpada – era o componentă a conștiinței majorității persoanelor alfabetizate. Știința și tehnologia se dezvoltau cu o viteză uimitoare și părea firesc să se presupună că vor continua să se dezvolte. Dar asta nu s-a întâmplat, pe de o parte din cauza sărăciei cauzate de o lungă serie de războaie și revoluții, iar pe de altă parte din cauză că progresul științific și tehnologic depinde de un exercițiu al gândirii empirice care nu poate supraviețui într-o societate strict înregimentată. Pe ansamblu, lumea de azi este mai primitivă decât cea de acum cincizeci de ani. (...)

Din momentul în care au apărut mașinăriile, tuturor celor cu mintea limpede le-a fost clar că necesitatea muncii omenești istovitoare și, într-o mare măsură, necesitatea inegalității dintre oameni dispăruseră. Dacă mașinăriile ar fi utilizate voit în scopul acesta, foametea, munca în exces, mizeria, analfabetismul și bolile ar putea fi eliminate în câteva generații. De fapt, chiar și fără a fi utilizate în acest scop, doar printr-un proces oarecum automat de generare a unei avuții care ar fi fost imposibil să nu se distribuie, la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea și începutul secolului douăzeci mașinăriile au îmbunătățit semnificativ nivelul de trai al omului de rând timp de vreo 50 de ani.

În același timp însă a devenit limpede că o creștere generală a avuției amenința cu distrugerea – și, într-un fel, reprezenta chiar distrugerea – societății ierarhice. Într-o lume în care întreaga populație ar fi avut program de lucru scurt, ar fi avut suficientă mâncare, ar fi locuit într-o casă cu baie și frigider și ar fi deținut o mașină sau chiar un avion, forma cea mai evidentă și, probabil, cea mai importantă inegalitate ar fi dispărut. Dacă devenea generalizată, bogăția nu avea să mai confere nici o distincție. Evident, se putea imagina o societate în care avuția – înțeleasă ca proprietate asupra bunurilor și articolelor de lux personale – să fie distribuită echitabil, în timp ce puterea să rămână în mâinile unei mici caste privilegiate. În practică însă o asemenea societate nu și-ar fi menținut stabilitatea prea multă vreme. Dacă toată lumea s-ar bucura în egală măsură de siguranță și confort, acea masă imensă de oameni care de obicei rămân îndobitociți de sărăcie s-ar educa și ar învăța să gândească pe cont propriu, iar odată ce ar face așa ceva, mai devreme sau mai târziu, și-ar da seama că minoritatea privilegiată nu are absolut nici un rost și ar desfința-o. Pe termen lung, o societate ierarhică nu este posibilă decât dacă e întemeiată pe sărăcie și ignoranță. (...)

Rezultatul fundamental al războiului este distrugerea – nu neapărat distrugerea de vieți omenești, ci distrugerea produselor muncii omenești. Războiul reprezintă modalitatea prin care sunt făcute bucăți, împrăștiate în stratosferă sau scufundate în adâncurile mării materialele care altfel ar fi putut fi utilizate pentru a le furniza maselor de oameni un exces de confort, ceea ce, pe termen lung, i-ar face să devină prea inteligenți. Chiar și atunci când armele de luptă nu sunt de fapt distruse, fabricarea lor rămâne o modalitate convenabilă de a utiliza forța de muncă fără a produce nimic care să poată fi consumat. (...) După cum se va vedea, războiul nu doar înfăptuiește distrugerile necesare, ci o face într-o modalitate acceptabilă din punct de vedere psihologic. În principiu, ar fi fost foarte simplu ca surplusul de muncă din lume să fie irosit construind temple și piramide, săpând gropi care să fie apoi umplute din nou sau chiar producând cantități vaste de bunuri, cărora să li se dea apoi foc. O asemenea metodă însă ar asigura numai o bază economică, nu și una emoțională pentru o societate ierarhică. Aici nu contează moralul maselor, a căror atitudine nu are vreo importanță atâta timp cât sunt puse constant la muncă, ci moralul Partidului însuși. Până și de la cel mai umil membru de partid se așteaptă să fie competent, harnic și chiar inteligent – în niște limite stricte – dar este, de asemenea, necesar să fie un fanatic ignorant și credul, ale cărui sentimente dominante să fie teama, ura, adulația și triumful orgiastic. Cu alte cuvinte, el trebuie să aibă mentalitatea potrivită stării de război. Nu contează dacă războiul are cu adevărat loc și, din moment ce nici o victorie decisivă nu este posibilă, nu contează dacă războiul merge bine sau prost. Nu trebuie decât să existe o stare de război. (...)

În substratul acestei situații se află un fapt care nu e menționat niciodată cu voce tare, dar care e înțeles și respectat tacit, și anume că în toate cele trei superstate condițiile de trai sunt foarte asemănătoare. În Oceania filosofia dominantă se numește Soceng (Socialism Englez n.n.), în Eurasia se numește neobolșevism, iar în Estasia ea poartă un nume chinezesc care se traduce de obicei prin Cultul Morții, dar este mai corect redat prin Eradicarea Sinelui. Cetățenilor Oceaniei nu li se permite să știe ceva despre principiile celorlalte două filosofii, dar sunt învățați să le deteste ca pe niște ultraje barbare la adresa moralității și bunului-simț. În realitate, cele trei filosofii abia dacă se pot deosebi, iar sistemele sociale pe care le susțin nu se deosebesc deloc. Peste tot există aceeași structură piramidală, aceeași venerare a unui conducător semidivin, aceeași economie susținută prin și pentru un război continuu. (...)

În vremurile de demult, războiul a fost – aproape prin definiție – ceva ce, mai devreme sau mai târziu, se sfârșea, de obicei cu o victorie sau o înfrângere clară. Tot în vremurile de demult, războiul a reprezentat una din principalele modalități prin care societățile omenești păstrau legătura cu realitatea concretă. Conducătorii din toate epocile au încercat să le impună supușilor lor o perspectivă falsă asupra lumii, dar nu și-au putut permite să încurajeze vreo iluzie care le-ar fi slăbit eficiența militară. Atâta timp cât înfrângerea însemna pierderea indepedenței sau vreun alt rezultat considerat de nedorit, precauțiile luate pentru a evita acea înfrângere trebuiau să fie serioase. Faptele concrete nu puteau fi ignorate. În filosofie sau religie, în etică sau politică, doi plus doi puteau face cinci, dar când proiectai o pușcă sau un avion, trebuia să facă patru. Mai devreme sau mai târziu, națiunile ineficiente erau întotdeauna cucerite, iar eforturile menite să crească eficiența nu erau compatibile cu iluziile. În plus, pentru a fi eficient, trebuia să poți învăța din trecut, ceea ce presupunea să ai o idee relativ precisă despre întâmplările trecutului. Evident, ziarele și cărțile de istorie au fost întotdeauna pline de nuanțe și prejudecăți, dar falisificări de genul celor practicate azi nu ar fi fost posibile. Războiul reprezenta un garant al sănătății mintale, iar în cazul claselor conducătoare era, probabil, cel mai important garant. Atâta timp cât războaiele se câștigau sau se pierdeau, nici o clasă conducătoare nu putea deveni complet iresponsabilă.

Dar când războiul devine efectiv continuu, el încetează să mai fie periculos. Când războiul este continuu, nu mai există necesitate militară. Progresul tehnic poate înceta, iar cele mai palpabile fapte pot fi negate sau ignorate. Eficiența nu mai este necesară nici măcar în forma sa militară. În Oceania nimic nu este eficient, în afară de Poliția Gândirii. Din moment ce sunt invincibile, cele trei superstate rămân de fapt niște universuri separate, în care se pot în pune practică fără nici un risc orice denaturări ale gândirii. Realitatea nu-și exercită presiunea decât prin nevoile vieții cotidiene – nevoia de a mânca și de a bea, de a găsi un adăpost și îmbrăcăminte, de a evita să înghiți otravă sau să ieși pe ferestrele de la etajele superioare și altele de acest fel. Există încă o diferență între viață și moarte, precum și între plăcerea fizică și durerea fizică, dar nimic mai mult. Izolat de lumea înconjurătoare și de trecut, cetățeanul Oceaniei este ca un om în spațiul interstelar, care nu are cum să știe unde e susul și unde e josul. Conducătorii unui astfel de stat au o putere absolută, așa cum faraonii sau cezarii nu au putut avea niciodată. Ei au obligația de a nu-și lăsa supușii să moară de foame într-un număr supărător de mare, precum și obligația de a rămâne la același nivel scăzut de tehnică militară ca și rivalii lor, însă odată ce acest minimum a fost îndeplinit, au libertatea de a deforma realitatea oricum doresc.

Așadar, dacă judecăm după standardele războaielor precedente, acest război nu este decât o impostură. Seamănă cu luptele dintre anumite rumegătoare, ale căror coarne sunt plasate într-un unghi ce face imposibilă rănirea reciprocă. Faptul că războiul nu este real nu înseamnă că este și lipsit de sens. Prin intermediul lui se elimină surplusul de bunuri de consum și se menține atmosfera mentală necesară unei societăți ierarhice. După cum se va vedea, războiul a devenit de acum o chestiune exclusiv internă. În trecut, chiar dacă își recunoșteau interesele comune și, în consecință, limitau caracterul distrugător al războiului, clasele conducătoare din toate țările luptau unele împotriva celorlalte, iar învingătorii îi jefuiau pe cei învinși. În zilele noastre clasele conducătoare nu luptă deloc între ele. Războiul este purtat de fiecare clasă conducătoare împotriva propriilor supuși, iar scopul războiului nu este acela de a cuceri sau de a evita cucerirea unor teritorii, ci de a păstra intactă structura societății. Ca atare, însuși cuvântul „război” a devenit înșelător. Probabil ar fi mai corect să spunem că, odată ce a devenit continuu, războiul a încetat să existe. Presiunea specifică pe care a exercitat-o asupra ființelor umane încă din epoca neolitică și până la începutul secolului douăzeci a dispărut și a fost înlocuită de ceva cu totul diferit. Dacă, în loc să se războiască, aceste trei superstate ar conveni să conviețuiască într-o pace continuă, fiecare rămânând inviolabil în interiorul propriilor granițe, efectul ar fi aproximativ același. Căci într-o asemenea situație fiecare ar rămâne un univers de sine stătător, eliberat pentru totdeauna de influența înviorătoare a pericolului extern. O pace cu adevărat permanentă ar fi totuna cu un război permanent (dar nu ar oferi aceeași stare de spirit n.n.). Deși vasta majoritate a membrilor de Partid o înțeleg doar într-un sens mai superficial, aceasta este semnificația profundă a sloganului Partidului, Războiul este Pace.”

George Orwell – O mie nouă sute optzeci și patru

Sublinierile, evident, îmi aparțin – 1984 este o carte mult vehiculată în vremurile actuale, dar poate nu tot timpul înțeleasă pe deplin sau în profunzime. Când reflectați la sintagma „război continuu” nu vă limitați la actuala ‘criză din Ucraina‘ ci mergeți cu niște zeci de ani în spate. Transcriu ocazional astfel de fragmente deoarece cred cu sinceritate că soluția evitării abisului spre care suntem împinși începe cu educația și cultura fiecăruia dintre noi. Orice „scop nobil” care naște politici ce duc la sărăcirea populației, restrângerea libertăților și menținerea unui marketing al spaimei, ar trebui respins ab initio de către toți oamenii raționali.