Noutăți

Evaziunea fiscală – prezumția de vinovăție

Din 16 mai 2024 au început să fie aplicabile modificările aduse de Legea nr. 126/2024, privind unele măsuri pentru consolidarea capacităţii de combatere a evaziunii fiscale, prin care se reglementează o serie de infracțiuni noi. Ea introduce, de asemenea, modificări legate de cauzele speciale de nepedepsire (cazurile în care o persoană care a comis o infracțiune nu este pedepsită) pentru prejudicii sub pragul stabilit de lege, care a fost acum crescut de la 100.000 de euro la 1.000.000 de euro.

O noutate o constituie introducerea unei cauze de nepedepsire care conferă autorităților fiscale competențe ce erau anterior rezervate organelor judiciare. Conform noii formule a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, modificat de Legea 126/2024, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, nu se aplică pedeapsa dacă prejudiciul este sub 1.000.000 de euro, iar contribuabilul achită integral prejudiciul, majorat cu 15%, precum și dobânzile și penalitățile aferente în termen de „maximum 30 de zile de la finalizarea controlului efectuat de organele competente, în urma căruia se individualizează un prejudiciu datorat bugetului general consolidat”. În acest sens, organele competente sunt autoritățile fiscale, care nu vor mai sesiza organele de urmărire penală cu privire la respectiva infracțiune, în condițiile în care contribuabilul acceptă fapta care îi este imputată și acoperă integral prejudiciul cu majorările și dobânzile aferente.

Cu toate acestea, noile prevederi în materia evaziunii fiscale nu se alinează cu prevederile din Codul de Procedură Fiscală, în sensul că, articolul 132 stabilește faptul că prejudiciul determinat în urma unui control fiscal pe baza suspiciunilor de evaziune fiscală este consemnat în procesul-verbal de sesizare a organelor de urmărire penală. În aceste condiții, contribuabilul având posibilitatea de a achita aceste sume, iar ulterior, în funcție de rezultatul urmăririi penale și a procesului penal să le recupereze.

Care sunt opțiunile contribuabililor?

În situația noii reglementări, dacă persoana vizată acoperă prejudiciul cu majorările și penalitățile aferente, organele fiscale nu vor mai sesiza organele penale, astfel, contrar prevederilor anterior menționate, contribuabilul nu va mai putea să recupereze respectivele sume de bani, deoarece nevinovăția sa nu va mai putea fi dovedită.

Această concluzie este evidentă în cazul inspecției fiscale, controlului inopinat, verificării situației fiscale personale și verificării documentare, întrucât, conform Codului de procedură fiscală, autoritățile fiscale sunt obligate să sesizeze organele penale pentru potențiale infracțiuni. Practic, dacă autoritatea fiscală identifică indicii de evaziune fiscală, trebuie să întocmească un proces-verbal de sesizare a organelor penale și să oprească controlul. Totuși, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 126/2024, obligația de a sesiza organele de urmărire penală ar trebui „amânată” până la expirarea termenului de 30 de zile, în care contribuabilul poate achita prejudiciul, majorat cu 15%, precum și dobânzile și penalitățile aferente. Aceste două prevederi legale sunt contradictorii, ceea ce va duce la un blocaj procedural, deoarece, dacă acțiunea de control încetează, nu se îndeplinește condiția pentru aplicarea cauzei de nepedepsire, și anume „finalizarea controlului efectuat de organele competente, în urma căruia se stabilește un prejudiciu datorat bugetului general consolidat”.

În cazul controlului antifraudă, atunci când există indicii de infracțiuni, inspectorii antifraudă sunt obligați să sesizeze organele de urmărire penală prin procesul-verbal întocmit la finalizarea controlului. În acest proces-verbal, prejudiciul este într-adevăr specificat, însă fără a fi emisă o decizie de impunere. Conform Codului de procedură fiscală, doar decizia de impunere reprezintă un act administrativ, care poate fi contestat și atacat în instanță. Procesele-verbale emise de inspectorii antifraudă, inclusiv cele care sesizează organele de urmărire penală, nu sunt acte administrative, ci doar mijloace de probă.

Astfel, dacă un contribuabil decide să achite prejudiciul majorat pentru a beneficia de cauza de nepedepsire, nu va avea nicio cale legală de a demonstra că nu este vinovat de evaziune fiscală. În plus, contribuabilul nu va primi niciun act administrativ pe care să-l poată contesta în fața instanței. Dacă însă contribuabilul nu acceptă acuzația de evaziune fiscală sau dorește să conteste rezultatul controlului, această cauză de nepedepsire nu va putea fi aplicată. Pe scurt, ori acceptă orice prejudiciu stabilit de autoritatea fiscală, ori va fi supus procedurilor penale, indiferent dacă prejudiciul stabilit este disproporționat sau eronat.

Într-un anumit fel, această cauză de nepedepsire reprezintă o combinație între instituția penală a cauzelor de nepedepsire și acordul de recunoaștere a vinovăției. Cel care recunoaște fapta întocmai cum i-a fost imputată și achită prejudiciul beneficiază de nesesizarea organelor penale. Cu toate că, această nouă instituție nu oferă garanțiile pe care le oferă procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, adică dovada că există suficiente probe privind existența faptei și vinovăția persoanei care a comis-o, precum și asistența juridică obligatorie, sunt garanții esențiale. Pe lângă acestea, acordul de recunoaștere este supus analizei în instanță, unde legalitatea lui este confirmată. În schimb, nici Codul de procedură fiscală, nici Legea 126/2024 nu oferă astfel de garanții, care să protejeze contribuabilul de o posibilă interpretare greșită a prevederilor aplicabile sau de eventuale abuzuri. În practică, această cauză de nepedepsire se transformă într-o recunoaștere a vinovăției pentru o faptă care nu va fi analizată de un organ judiciar sau de o instanță.

Având în vedere toate aspectele menționate, noua cauză de nepedepsire pare a fi o modalitate de a simplifica procesul judiciar, facilitând atragerea banilor către bugetul de stat. Ea oferă contribuabilului, aflat sub presiunea unei posibile sesizări penale, opțiunea de a alege între achitarea prejudiciului majorat cu 15% (plus dobânzi și penalități) sau suportarea costurilor și implicațiilor unui proces penal în care să își dovedească nevinovăția, ceea ce este absurd și neconstituțional.

Este constituțională o astfel de măsură?

Prin Decizia nr. 146/2024, Curtea Constituțională a tranșat obiecția de neconstituționalitate ridicată în fața sa cu privire la modificările aduse art. 10 din Legea nr. 241/2005. Totuși, grupul parlamentar care a sesizat Curtea cu această obiecție a adus anumite critici care au fost respinse de către organul de control constituțional, semnalând că noua reglementare ar putea încuraja cetățenii să comită infracțiuni de evaziune fiscală, știind că există această nouă cauză de nepedepsire.

În acest sens, Curtea a afirmat că „reglementarea acestora constituie un pas important în trecerea, pe care statele trebuie să o facă, de la teoriile tradiționaliste de natură retributivă ale dreptului penal, conform cărora aplicarea unor pedepse privative de libertate în cazul comiterii infracțiunilor reprezintă o condiție sine qua non a restabilirii ordinii de drept, spre teoriile moderne specifice acestei ramuri de drept, potrivit cărora, în cazul infracțiunilor ce au ca scop realizarea unor câștiguri ilicite, principalul obiectiv al politicii penale etatice trebuie să vizeze descoperirea și confiscarea respectivelor bunuri (în sens larg), în vederea introducerii lor sau a contravalorii lor în bugetul public. Așadar, dispozițiile legale criticate constituie o formă de transpunere a dezideratului anterior menționat în politica penală a statului în domeniul evaziunii fiscale.” (paragraful 68)

Cu toate acestea, critica reală care ar fi trebuit adusă noii prevederi se referă în primul rând la dispariția prezumției de nevinovăție, având în vedere că persoanei vizate i se aplică direct eticheta de „evazionist”, iar prin plata prejudiciului cu majorări și penalități, aceasta acceptă faptul că a comis o infracțiune, fără a mai avea posibilitatea de a-și dovedi ulterior nevinovăția. În al doilea rând, critica se referă la imposibilitatea contribuabilului de a contesta cuantumul prejudiciului care îi este imputat, deoarece acesta nu este inclus într-un act administrativ care poate fi atacat.

Astfel, constatările Curții Constituționale menționate anterior nu îndepărtează și nici nu justifică abuzul care poate apărea în urma intrării în vigoare a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, având în vedere că instanța de control constituțional nu a fost încă investită cu verificarea constituționalității acestui articol din perspectiva amintită anterior. Din aceste considerente, încă există posibilitatea unui alt control de constituționalitate a acestor prevederi legale.

Aspecte care trebuie lămurite

Cum va fi influențată afacerea respectivului contribuabil ca urmare a recunoașterii faptei de evaziune fiscală? Vor fi folosite aceste aspecte în controalele fiscale viitoare, având în vedere că, practic, respectivul contribuabil recunoaște o conduită fiscală nelegală? Aceste întrebări rămân fără răspuns în momentul de față, astfel încât situația juridică creată de noua prevedere legală este cel puțin confuză, iar reglementările în această materie sunt lacunare.

De asemenea, cum este respectat dreptul la apărare al contribuabilului aflat într-o astfel de situație? Care sunt mijloacele de probă pe care le poate folosi în fața organelor fiscale pentru a-și dovedi nevinovăția, ținând cont de faptul că nu există reglementată nicio procedură prin care persoanele să se apere de acuzațiile de evaziune fiscală înainte de a opta între achitarea integrală a sumelor stipulate de ANAF și sesizarea organelor penale?

Dreptul la apărare și la un proces echitabil al contribuabilului este încălcat și din perspectiva faptului că nu există un act administrativ în baza căruia este efectuată această plată și, prin urmare, cetățeanul nu are posibilitatea de a contesta actul în baza căruia a efectuat plata. Astfel, unei persoane îi este aplicată o sancțiune în lipsa unei proceduri de cercetare prealabile în care să se poată apăra și fără posibilitatea de a formula orice cale de atac împotriva acestei sancțiuni, doar pentru că acceptă acuzația care i-a fost adusă prin plată, ghidată probabil de dorința de a scăpa de urmărirea penală.

Cu toate acestea, acest lucru nu este garantat, în sensul că organele de urmărire penală se pot autosesiza cu privire la comiterea infracțiunii de evaziune fiscală de către respectiva persoană. Chiar dacă ulterior se va dispune clasarea din cauza existenței unei cauze de nepedepsire, contribuabilul va trece prin stresul generat de urmărirea penală, chiar dacă a achitat prejudiciul. În această situație intervine o problemă procedurală, și anume faptul că contribuabilul va putea cere, în temeiul art. 319 alin. (1) C.Proc.Pen., continuarea urmăririi penale pentru a-și dovedi nevinovăția. În aceste condiții, dacă se constată că respectiva persoană nu este vinovată de faptele care i-au fost imputate și pentru care a plătit, aceasta nu își va putea recupera sumele de bani avansate către bugetul de stat într-un mod simplu, deoarece nu este reglementată.

Cu toate acestea, există soluții juridice în situația descrisă mai sus, în sensul că, cu ajutorul unui avocat, respectivul contribuabil va putea să obțină, pe calea unui proces civil, sumele respective de la organul fiscal, în temeiul plății nedatorate. Totuși, ideal ar fi ca astfel de situații să nu devină atât de complicate încât o persoană nevinovată să fie nevoită să aștepte chiar și câțiva ani pentru a-și recupera banii.

Mai mult, aceasta ar fi o soluție în situația în care persoana este urmărită penal, iar dosarul este clasat în baza cauzei de nepedepsire reglementate de noua legislație fiscală. În cazul în care nu există urmărire penală, recuperarea sumelor avansate către bugetul de stat pentru a beneficia de cauza de nepedepsire, în cazul persoanelor care nu sunt vinovate de evaziune fiscală, fără a fi pornită urmărirea penală, nu este reglementată și nici nu există prevederi legislative în acest sens.

Potențiale soluții

Noua reglementare trebuie modificată și completată astfel încât să respecte dreptul contribuabililor la apărare, la un proces echitabil și la un recurs efectiv, garantate atât de Constituția României, cât și de CEDO. De asemenea, modificările ar trebui să respecte principiul prezumției de nevinovăție, deoarece, în situația actuală, acesta este încălcat în mod evident. În genere, ideea care a stat la baza cauzei de nepedepsire nu este rea, însă modul în care a fost reglementată este lacunar, permițând organelor fiscale să comită abuzuri asupra contribuabililor, fără a le oferi acestora posibilitatea de a se apăra dacă doresc să evite urmărirea penală.

Din aceste motive, soluția principală este o nouă inițiativă legislativă de modificare și completare a normelor menționate, astfel încât să elimine posibilitatea abuzurilor din partea statului și să protejeze în mod real cetățenii. În forma actuală, cauza de nepedepsire a evaziunii fiscale reprezintă doar un mecanism de colectare a banilor la bugetul statului, indiferent dacă aceștia sunt sau nu datorați.