Noutăți

Condiții de ingerință în drepturile fundamentale

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului nu sunt absolute, în sensul că există anumite situații în care acestea pot fi limitate în scopul menținerii „ordinii publice”, evocând principiul conform căruia dreptul unui individ încetează acolo unde se încalcă dreptul altuia.

Însă, drepturile și libertățile sunt esențiale pentru democrație. Un stat democratic trebuie să fie foarte atent la modul în care drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor sunt restricționate.

Aceste restricții/interdicții poartă denumirea de ingerințe. La nivel național, drepturile și libertățile cetățenilor sunt reglementate de Constituția României, iar la nivel internațional există mai multe tratate care au drept scop protejarea acestor drepturi fundamentale. Dintre acestea, reamintim Declarația Universală a Drepturilor Omului, valabilă la nivel global, iar la nivel european, Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) și protocoalele sale adiționale. De asemenea, pe plan european, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) garantează respectarea acestor drepturi de către statele membre, România fiind parte a sistemului CEDO din anul 1993.

Pe plan intern, judecătorul național de drept comun are responsabilitatea de a garanta respectarea acestor drepturi fundamentale. În subsidiar, Curtea Constituțională a României, la cerere, poate stabili dacă legile interne respectă sau nu drepturile fundamentale regăsite în cuprinsul Constituției.

În acest sens, Curtea de la Strasbourg (CtEDO) a dezvoltat un sistem de verificare a ingerinţelor după o grilă triplă, incluzând drept CRITERII CUMULATIVE: legalitatea, legitimitatea şi proporţionalitatea, aceste criterii sunt pertinente şi pentru analiza primară efectuată de judecătorul naţional.

LEGALITATEA

Dreptul trebuie să îndeplinească următoarele criterii: să nu fie arbitrar, permiţându-le justiţiabililor reglarea în cunoştinţă de cauză a conduitelor; să fie accesibil din punct de vedere formal, îndeplinind condiţia prealabilă a publicităţii, dar şi din punct de vedere material, respectând cerinţa inteligibilităţii; să fie precis şi să genereze consecinţe previzibile.

În acest sens, noțiunea de legalitate a ingerinței este explicată de CtEDO:

Curtea subliniază că expresiile „prescris de lege” și „în conformitate cu legea” din Convenție impun nu doar existența unei baze legale în dreptul intern, ci și ca legea să fie accesibilă și previzibilă pentru cetățeni în ceea ce privește efectele sale. O normă este considerată „lege” doar dacă este suficient de clară pentru a permite cetățenilor să înțeleagă și să prevadă, în mod rezonabil, consecințele unei acțiuni, deși nu este necesară o certitudine absolută, deoarece aceasta este imposibilă în practică.

Curtea recunoaște că formularea legilor nu poate atinge o precizie perfectă, mai ales în domenii în continuă schimbare, dar este esențial ca legile să fie adaptabile pentru a reflecta evoluțiile sociale și circumstanțele variabile. Această flexibilitate permite evitarea unei rigidități excesive, păstrând însă un echilibru între claritate și adaptabilitate. În concluzie, este necesară o reglementare bine formulată, accesibilă și flexibilă pentru a îndeplini cerințele unui stat de drept funcțional. ( Kudrevičius și alții î. Lituaniei (MC), 2015, pct. 108, 109)

LEGITIMITATEA

Ingerinţa statelor în drepturile persoanelor aflate sub jurisdicţia lor trebuie să urmărească un scop legitim. Scopurile legitime în care drepturile pot fi limitate sunt enumerate chiar în clauzele care permit derogarea de la drepturile instituite şi variază în funcţie de specificul lor. Sunt scopuri legitime: securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii, prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, apărarea drepturilor şi a libertăţilor altor persone.

În cazul drepturilor electorale, spre deosebire de alte tipuri de drepturi, prevederile convenționale nu stabilesc cu exactitate care sunt scopurile legitime care pot justifica necesitatea unei ingerințe. Astfel, Curtea prin jurisprudența sa a stabilit că scopurile legitime invocate în aplicarea unor ingerințe asupra drepturilor electorale, precum loialitatea față de Stat, apărarea securității naționale și confidențialitatea informațiilor, trebuie susținute de probe suficiente sau o justificare clară. În plus, măsura nu trebuie să aibă efecte disproporționate asupra opoziției și să fie aplicată neuniform, deoarece ar ridica îndoieli serioase cu privire la scopul său real. (Tănase c. Moldova, parag. 170)

PROPORŢIONALITATEA

Ingerinţa trebuie să fie necesară într-o societate democratică. Elementele constitutive ale societăţii democratice sunt „pluralismul, toleranţa şi deschiderea” (Handyside c. Regatului Unit, parag. 50). Principiile fundamentale ale societăţii democratice: preeminenţa dreptului şi nediscriminarea.

Restricţia este necesară într-o societate democratică, adică restricţia răspunde unei nevoi sociale imperioase şi este proporţională (pentru a răspunde acestei nevoi, statul a ales mijlocul cel mai puţin constrângător pentru drepturile justiţiabilului). Condiţia ia în calcul marja de apreciere pe care Curtea înţelege să o recunoască statelor:

1. după cum există sau nu un consens al acestora sau măcar un numitor comun al concepţiilor pe care le exprimă într-o anumită privinţă;
2. în funcţie de incidenţa în cadrul litigiului a unor elemente a priori ideosincratice precum tradiţia, cultura, morala, religia, istoria, politica;
3. ţinând cont de natura drepturilor sau a activităţilor din cauza dedusă judecăţii.

Testul vizând proporţionalitatea ingerinţei, Curtea vorbeşte de un „just echilibru care trebuie păstrat între interesul general şi interesele indivizilor”.

Testul „necesității într-o societate democratică” impune Curții să stabilească dacă ingerința contestată corespunde unei „nevoi sociale presante”. Statele semnatare dispun de o anumită marjă de apreciere în evaluarea existenței unei astfel de nevoi, dar aceasta merge mână în mână cu supravegherea europeană, care include atât legislația, cât și deciziile ce o aplică, inclusiv cele pronunțate de o instanță independentă. Prin urmare, Curtea are competența de a oferi verdictul final privind compatibilitatea unei „restricții” cu drepturile și libertățile garantate de CEDO. (cauza Vajnai c. Ungaria, parag. 43)

Spre exemplu libertatea de exprimare poate fi supusă unor excepții, acestea „trebuie să fie interpretate în sens restrâns”, iar „necesitatea oricăror restricții trebuie stabilită în mod convingător”. În plus, Curtea a subliniat că art. 10 §2 lasă puțin loc restricțiilor privind discursul politic sau dezbaterea chestiunilor de interes public. În această cauză, decizia petentului de a purta în public o stea roșie trebuie să fie privită ca fiind modul său de a-și exprima opiniile politice. Etalarea unor simboluri vestimentare se încadrează în limitele de aplicare ale art. 10. (cauza Vajnai c. Ungaria, parag. 57-58)

GARANTAREA DREPTURILOR FUNDAMENTALE DE CĂTRE CONSTITUȚIA ROMÂNIEI

Așa cum am menționat anterior, Curtea Constituțională (CCR) garantează respectarea drepturilor și libertăților fundamentale regăsite în Constituție și verifică, la cerere, dacă legile interne încalcă sau nu aceste drepturi. Limitarea drepturilor este permisă de Constituția României, însă, la fel ca și în cazul drepturilor prevăzute de CEDO, doar dacă sunt îndeplinite anumite criterii. Astfel, Constituția României prevede în textul art. 53, următoarele:

„(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”

Prin urmare, orice îngrădire a drepturilor și libertăților fundamnetale, garantate la nivel constituțional nu se poate realiza decât în condițiile art. 53 din Constituție. De asemenea, având în vedere apartenența României la sistemul CEDO, orice restricționare a drepturilor și libertăților fundamentale, trebuie să fie realizată de către statele membre în conformitate cu standarul CEDO.

CEDO face parte din dreptul național în baza art. 11 din Constituția României și va trebui aplicată Convenția cu prioritate față de dreptul intern în baza art. 20 din legea fundamentală, acest lucru reieșind și din jurisprudența CCR. „Cât România nu a fost membră a Consiliului Europei şi nu a aderat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretarea art.8 al convenției, prin deciziile de speţă ale Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, nu au avut nici o relevanţă pentru legislaţia şi jurisprudența română” (Decizia CCR nr. 81/1994). Un fapt total firesc, în raport cu art. 11 din Constituție, având în vedere faptul că CEDO nu era un act internațional ratificat de Parlament pentru a produce efecte pe teritoriul statului român așa cum se înțelege din alin. (2) a prevederii constituționale în discuție.

Însă după ratificare, CEDO devine parte din dreptul intern, în baza aceleiași prevederi care până la ratificare grația statul de îndeplinirea prevederilor convenționale. Chiar mai mult, fiind o convenție cu privire la apărarea și garantarea drepturilor omului, art. 20 alin. (1) specifică clar faptul că legislația internă care vizează drepturile cetățenilor va fi interpretată în acord cu cea internațională în aceeași materie: „interpretarea instanţei de contencios european, în virtutea principiului subsidiarităţii, impunându-se şi faţă de instanţa de contencios constituţional naţional.” (Decizia CCR nr. 81/1994)

CCR nu aplică dreptul convențional prin deciziile sale în mod direct, ci mai degrabă suntem în cazul unei aplicări indirecte prin efectuarea controlului de constituționalitate conectând prevederile constituționale cu cele convenționale, astfel fiind ușor observabil caracterul monist al statului român în ceea ce privește drepturile omului.

Atât în ceea ce privește respectarea drepturilor și libertăților consacrate la nivel constituțional, cât și ingerințele aplicate acestor drepturi în temeiul art. 53 din Constituție, acestea trebuie analizate de CCR în raport cu CEDO și cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, în virtutea principiului subsidiarității. În situația în care CCR ar interpreta prevederile art. 53 din Constituție în mod contrar față de standardul de protecție impus de jurisprudența CEDO, există riscul ca România să fie condamnată la CEDO pentru nerespectarea Convenției.

Astfel, rolul CCR de garant al Constituției și, în mod intrinsec, de protector al drepturilor și libertăților fundamentale prin exercitarea controlului de constituționalitate asupra actelor este deosebit de important. Acest rol contribuie la asigurarea respectării CEDO de către România, în sensul că actele care încalcă drepturile și libertățile fundamentale ale omului pot face obiectul unui control de constituționalitate înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive în ultimă instanță. Astfel, CCR poate preveni o eventuală condamnare a României la CEDO pentru nerespectarea drepturilor și libertăților omului, prin constatarea neconstituționalității respectivei reglementări.