• (6 voturi)
  • 27/12/2021
  • 785

Naționalism sau progres?

„   – Progres și Naționalism – acestea au fost cele două idei mărețe pe care le-a vârât în capetele lor. Progres – teoria după care poți obține ceva contra nimic; teoria după care poți câștiga dintr-o parte fără să plătești pentru câștig în altă parte; teoria după care tu și numai tu înțelegi sensul istoriei; teoria după care știi ce urmează să se întâmple peste cincizeci de ani; teoria după care, în ciuda întregii experiențe, poți să prevezi toate consecințele acțiunilor tale din prezent; teoria după care Utopia se află la o aruncătură de băț și, din moment ce scopurile ideale justifică cele mai abominabile mijloace, este privilegiul și datoria ta să-i jefuiești, să-i înșeli, să-i torturezi, să-i înrobești, și să-i ucizi pe toți cei care, după opinia ta (prin definiție, infailibilă), stau în calea marșului către paradisul teluric. Adu-ți aminte expresia aceea a lui Karl Marx: „Forța este moașa Progresului ”. Ar fi putut să adauge – dar, bineînțeles, Belial (Diavolul n.n.) nu voia să se dea de gol într-o etapă atât de timpurie a evenimentelor – că Progresul este moașa Forței. De două ori moașă, căci realitatea progresului tehnologic oferă oamenilor instrumentele unei distrugeri încă și mai neselective, în vreme ce mitul progresului politic și moral servește drept scuză pentru folosirea acestor mijloace până la limita extremă. Ascultă ce-ți spun, dragă domnule, istoricul necucernic e un nebun. Cu cât studiezi mai abitir istoria modernă, cu atât găsești mai multe dovezi ale Mâinii Călăuzitoare ale lui Belial.
    Arhivicarul face semnul coarnelor, se întremează cu încă o gură de vin, după care continuă:
    - Si-apoi a mai fost și Naționalismul – teoria că statul al cărui cetățean se întâmplă să fii este zeul unic și adevărat și că toate celelalte state sunt zei falși; că toți acești zei, fie ei adevărați, fie falși, au mentalitatea unor adolescenți delincvenți; și că fiecare conflict iscat pentru prestigiu, putere sau bani este o cruciadă în numele Binelui, al Adevărului și al Frumosului. Faptul că, la un moment dat în istorie, astfel de teorii au ajuns să fie universal acceptate este cea mai bună dovadă a existenței lui Belial, cea mai bună dovadă că în cele din urmă El a câștigat bătălia.
    - Nu prea înțeleg raționamentul, spune doctorul Poole.
    - Dar este evident, fără doar și poate. Avem de-a face cu două noțiuni. Fiecare dintre ele e în mod intrinsec absurdă și fiecare duce la o desfășurare de fapte demonstrabil funestă. Și totuși, întreaga omenire civilizată hotărăște, aproape într-o clipită, să accepte aceste noțiuni drept principii călăuzitoare. De ce? Și la a Cui sugestie, la al Cui îndemn, inspirată de Cine? Nu poate să existe decât un singur răspuns.
    - Vrei să spui că, după părerea ta, a fost... Diavolul?
    - Cine altcineva își dorește degradarea și distrugerea omenirii?
    - Adevărat, adevărat, încuviințează doctorul Poole. Dar orișicât, în calitate de creștin protestant zău că nu pot...
    - Chiar așa? îl întrerupse sarcastic Arhivicarul. Atunci, știi tu mai bine decât Luther, știi tu mai bine decât toată Biserica Creștină. Ești conștient, domnule, de faptul că începând din secolul II și până în ziua de azi nici un creștin ortodox n-a crezut că omul poate fi posedat de Dumnezeu? El nu poate fi posedat decât de Diavol. Și de ce cred oamenii așa ceva? Pentru că faptele îi împiedică să creadă altfel. Belial e un fapt, Moloh e un fapt, posedarea de către Diavol e un fapt.
    - Dar eu protestez! exclamă doctorul Poole. Ca om de știință...
    - Ca om de știință, ești constrâns să accepți ipotezele de lucru care explică faptele cel mai plauzibil. Ei bine, care sunt faptele? Primul este un fapt al experienței și al observației – și anume, acela că nimeni nu vrea să sufere, nu vrea să se ruineze, nu vrea să fie mutilat sau ucis. Al doilea este un fapt al istoriei – acela că, într-o anumită epocă, majoritatea copleșitoare a ființelor umane au acceptat credințe și au adoptat linii de conduită care n-ar putea avea alt rezultat decât suferința universală, degradarea generală și distrugerea pe scară largă. Unica explicație posibilă este că oamenii au fost inspirați sau posedați de o conștiință străină lor, o conștiință care le-a voit nimicirea, și-a voit-o cu mai multă tărie decât au avut ei când și-au voit propria lor fericire și supraviețuire.
    Se lasă tăcerea.
    - Cu siguranță, îndrăznește doctorul Poole să sugereze într-un târziu, aceste fapte ar putea fi justificate și în alte feluri.
    - Dar nu atât de verosimil și nici pe departe atât de simplu, insistă Arhivicarul. Și-apoi ia în calcul toate celelalte dovezi. Primul Război Mondial, de pildă. Dacă popoarele și politicienii n-ar fi fost posedați, ar fi ascultat de Benedict al XV-lea sau de Lordul Lansdowne – ar fi ajuns la o înțelegere, ar fi negociat pacea fără victorie. Dar n-au putut, n-au fost în stare. Le-a fost imposibil să accționeze în propriul lor interes. A trebuit să facă cum le-a dictat Belialul din ei – iar Belialul din ei își dorea revoluția comunistă, își dorea reacția fascistă la acea revoluție, și-i dorea pe Mussolini, pe Hitler și Politburo, dorea foamete, inflație și depresiune; dorea armament pe post de leac împotriva șomajului; dorea ca naziștii și comuniștii să divizeze Polonia ș-apoi să pornească la război între ei. Da, și mai dorea renașterea pe scară largă a sclaviei în forma ei cea mai brutală. Dorea migrații forțate și pauperizarea maselor. Dorea lagăre de concentrare, camere de gazare și incineratoare. Dorea bombardament de saturație (ce exprimare delicios de suculentă!). Dorea să se distrugă peste noapte bogăția acumulată într-un secol și orice posibilitate viitoare de prosperitate, decență, libertate și cultură. Belial dorea toate acestea și, pentru că el era Marea Muscă Verde din inima politicienilor și a generalilor, a jurnaliștilor și a omului de rând, îi era foarte ușor să-i facă până și pe catolici să-l ignore pe Papă, să-l aducă pe Lansdowne în situația de-a fi condamnat ca nepatriot, aproape ca trădător. Așa se face că războiul s-a târât mai departe nu mai puțin de patru ani; iar după aceea totul a decurs cu meticulozitate conform Planului. Situația mondială trecea constant de la rău la mai rău, iar pe măsură ce ea se înrăutățea, bărbații și femeile deveneau din ce in ce mai docili față de îndrumările Nesfântului Duh. Vechile credințe în valoarea sufletului individual păleau; vechile restricții își pierdeau eficacitatea; vechile scrupule și manifestări de compasiune se evaporau. Tot ceea ce le băgase vreodată Celălalt (Dumnezeu n.n.) în cap oamenilor se scurgea afară, iar vidul rămas era umplut cu visuri demente despre Progres și Naționalism. Odată acceptată legitimitatea acestor visuri, rezulta că oamenii simpli, care nu cunoșteau decât clipa prezentă, nu erau cu nimic mai buni decât furnicile și ploșnițele și puteau fi tratați în consecință. Și chiar erau tratați în consecință, fără doar și poate!
    Arhivicarul chicotește zgomotos și se servește cu ultimul picior de porc.
    - Pentru vremea lui, continuă el, bătrânu’ Hitler a fost un specimen demonic bunicel. Sigur, nu posedat în totalitate, ca mulți dintre marii conducători de națiuni dintre 1945 și începutul celui de-al Treilea Război Mondial, dar categoric peste media din vremea lui. Mai mult decât aproape oricare dintre contemporanii lui, el avea dreptul să spună ”Nu eu, ci Belialul din mine ”. Ceilalti erau posedați doar sporadic, doar în anumite momente. Gândește-te la oamenii de știință, de pildă. Oameni cumsecade, bine intenționați, în cea mai mare parte. Dar tot i-a luat El în stapânire – i-a luat în stăpânire la momentul în care au încetat să mai fie ființe omenești și au devenit specialiști. De aici răpciuga și bombele alea (virusuri și bombe atomice n.n.). Și-apoi adu-ți aminte de omul ăla...cum îl chema?...ăla care a fost președintele Statelor Unite atâta vreme...
    - Roosevelt? sugerează doctorul Poole.
    - Ăsta-i – Roosevelt. Ei, mai ții minte expresia aia pe care a tot repetat-o cât a ținut al Doilea Război Mondial? ”Capitulare necondiționată, capitulare necondiționată.”
    Inspirație pură -  asta era expresia aia. Inspirație pură și nemijlocită!
    - Așa zici tu, obiectează doctorul Poole. Dar ce dovadă ai?
    - Dovadă? repetă Arhivicarul. Toată istoria ulterioară e dovada. Uită-te la ce s-a petrecut când expresia lui a devenit linie directoare și a fost pusă în practică. Capitulare necondiționată – câte milioane de cazuri noi de tuberculoză? Câte milioane de copii forțați să devină hoți sau să se prostitueze pentru tablete de ciocolată? Belial a fost mulțumit în mod special de situația copiilor. Și din nou, capitularea necondiționată – distrugerea Europei, haosul din Asia, foametea de peste tot, revoluțiile, tiraniile. Capitularea necondiționată – și mai mulți nevinovați au fost supuși la suferințe mai rele decât în oricare altă perioadă din istorie. Și, după cum știi prea bine, lui Belial nimic nu-i place mai mult decât suferința celor nevinovați. Iar la urmă a fost, bineînțeles, Faptul. Capitularea necondiționată și zdrang! – exact cum și-a dorit El dintotdeauna. Și totul s-a petrecut fără vreun miracol sau vreo intervenție specială, numai pe căi naturale. Cu cât te gândești mai mult la lucrarea Proniei Sale, cu atât mai insondabilă ți se pare în splendoarea ei.
    Cu evlavie Arhivicarul face semnul coarnelor.
    - Uite ce-i spune el după o scurtă pauză, ridicând mâna.
    Timp de câteva secunde stau amandoi fără să scoată o vorbă. Ritmul estompat și monoton al incantației devine audibil. ”Sânge, sânge, sânge, sângele... ” Se aude un țipăt slab când un alt mic monstru e tras ca-n frigare în cuțitul Patriarhului, apoi pocnetele mădularelor de taur lovind carnea și, prin vuietul surescitat al adunării de credincioși, o succesiune de urlete puternice, greu de recunoscut ca fiind omenești.
    - Nici n-ai zice c-ar fi putut să ne creeze pe noi fără să fie nevoie de un miracol, continuă Arhivicarul gânditor. Dar așa a făcut, așa a făcut. Prin metode pur naturale, folosind ca instrumente ființele umane și știința lor, El a creat o rasă de oameni cu totul și cu totul nouă, cu diformitatea în sânge, înconjurată din toate părțile de murdărie și neavând in față nici o altă perspectivă decât tot murdăria, diformități și mai rele și, într-un final, extincția deplină. Da, e lucru îngrozitor să cazi în mâinile Răului încarnat.
    - Atunci, întreabă doctorul Poole, de ce continuați să-L venerați?
    - De ce-i arunci mâncare unui tigru care mârâie? Ca să câștigi un moment de respiro. Ca să amâni oroarea inevitabilului, fie și pentru câteva minute. Și pe pământ e la fel ca-n Iad – dar cel puțin ești tot te pământ.
    - Nu pare să merite efortul, remarcă doctorul Poole pe tonul filozofic al celui care tocmai a luat prânzul.”

(Aldous Huxley – Maimuță și esență – 1948)

În prima parte a acestei minunate cărți, scrisă la 16 ani după „Minunata Lume Nouă”, autorul ne spune că „marxistul s-a considerat întotdeauna științific”. Iar în continuarea dialogului savuros de mai sus, Arhivicarul mai concluzionează că „dacă vrei solidaritate, trebuie să ai fie un inamic din exterior, fie o minoritate oprimată”.

Oare nu le avem pe ambele în prezent? Inamicul exterior – virusul cu efecte hiperbolizate și minoritatea oprimată – nevaccinații, pe lângă celelalte minorități folosite pentru introducerea unor politici aberante. (la noi în țară constituie majoritatea încă, dar tot o majoritate oprimată)

Oare nu facem toți jocul păpușarului? „Să iubești pe aproapele ca pe tine însuți!” ne spunea Hristos. Dezbinarea nu a fost niciodată jocul lui Dumnezeu, indiferent cum ni-L imaginăm fiecare. A fost de-a lungul istoriei și rămâne o capcană. În care, din păcate, am picat...din nou.

Sigur că naționalismul și progresul nu se exclud, la fel cum nici religia nu exclude progresul sau știința. Ele sunt puse intenționat în opoziție pentru a crea dezbinare. Naționalismul se opune mondialismului, imperialismului. Manifestările lui Belial au trecut în fața cortinei și sunt vizibile tuturor. Idealul Ordinii a născut tot timpul tiranie la fel cum idealul Frumuseții a născut monștri. Cărțile sunt pe față. Și totuși, unii adoptă încă metoda struțului. E de reflectat!

Închei cu soluții:

1. Refuzul de a participa.

Când se încearcă atragerea ta într-un joc funest, refuzul de a participa e cel mai înțelept răspuns pe care-l poți da. Că refuzi din pură ignoranță sau datorită unei gândiri profunde are importanță doar pentru tine personal, subiectul. În economia jocului are importanță doar refuzul în sine. Însă dacă ignoranța stă la baza lui, se va găsi pe viitor o capcană mai ticluită pe care să nu o mai poți refuza.

Chiar dacă ai fost deja atras în jocul dozelor, nu e târziu să refuzi! Ne schimbăm după ce am devenit conștienți că e nevoie de schimbare. Refuză să continui jocul păpușarului! Refuză să legitimezi, să pui în practică măsuri și restricții aberante. Abandonează frica și emană dragoste!

2. Reacțiunea.

Legea a III- a a mecanicii newtoniene statuează că „La orice acțiune corespunde întotdeauna o reacțiune egală și contrară”. Este exact ceea ce vedem că se întâmplă în jurul nostru. Dacă nu putem face jocul să dispară, măcar să-l echilibrăm. Cât timp e remiză lucrurile rămân încă suportabile.

Doar că, în această variantă, se păstrează starea de scindare sufletească specifică dezbinării iar asta tare e pe placul lui Belial. După părerea mea, soluția rămâne, totuși, prima.

3. „Corupție și incompetență”.

La nivel de națiune, „lupta anticorupție” a fost intens folosită pentru slăbirea statului de drept, a suveranității și spre a servi intereselor străine. De ce să nu întoarcem propria armă împotriva lor?

„ – Ați introdus certificatul digital și vaccinarea obligatorie? zise Ursula
  - Nu am reușit, suntem corupți și incompetenți, ai uitat?”

Practic e tot un refuz de a participa dar unul colectiv. În aparență, Belial cam câștigă deja la nivel mondial, dar e important cum și cât rezistăm. Și e important să ne amintim că tot ce ține de el e înșelător. Refuzul de a participa însoțit de o atitudine calmă și de sentimente pozitive va echilibra balanța.

Ultima modificare 28/12/2021