Noutăți

Proba cu înregistrări audio fără acordul celui înregistrat

În procesul civil, proba este esențială pentru stabilirea adevărului judiciar. Părțile nu se pot baza doar pe afirmații pentru a-și susține pretențiile; acestea trebuie dovedite prin mijloace legale de probă. Astfel, judecătorul își întemeiază hotărârea pe fapte probate, nu pe simple susțineri. Totuși, nu orice probă este automat admisibilă — există limite stabilite de lege pentru a proteja drepturi fundamentale, precum viața privată.

În litigiile de dreptul muncii, probatoriul capătă o semnificație aparte, având în vedere dezechilibrul inerent dintre angajat și angajator. Angajatul, aflat adesea într-o poziție de inferioritate, are dificultăți în a demonstra abuzurile sau încălcările comise de angajator. În acest context, întrebarea privind admisibilitatea anumitor probe — precum înregistrările audio realizate fără acordul celeilalte părți — capătă o importanță majoră.

Prin Decizia nr. 39/2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat o controversă juridică semnificativă: sunt admisibile înregistrările audio realizate de un salariat fără acordul angajatorului, ca mijloc de probă într-un litigiu de muncă?

Instanța supremă a interpretat art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care prevede că pot constitui mijloace materiale de probă „fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului”, cu condiția să nu fie obținute prin încălcarea legii sau a bunelor moravuri.

Contextul cauzei a fost oferit de un litigiu în care un salariat a înregistrat o convorbire telefonică cu un reprezentant al angajatorului, fără consimțământul acestuia.

Prin decizia amintită, Instanța supremă,  în interpretarea și aplicarea art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi prin raportare la dispozițiile art. 74 şi 75 din Codul civil, a stabilit că:

„Proba cu înregistrarea unei convorbiri telefonice între un salariat şi un alt salariat sau reprezentant al angajatorului, solicitată într-un litigiu împotriva angajatorului, este admisibilă, chiar dacă înregistrarea a fost efectuată fără acordul şi/sau informarea prealabilă a interlocutorului, cu condiția asigurării unui just echilibru între dreptul la probă, pe de o parte, și dreptul la viața privată, pe de altă parte, în sensul că încuviințarea probei trebuie să fie indispensabilă exercițiului dreptului la probă și strict proporțională cu acest scop.”

Instanța supremă a analizat chestiunea din perspectiva conflictului dintre două drepturi fundamentale:

• Dreptul la un proces echitabil, ce include și dreptul la probă, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) și de art. 21 din Constituția României.
• Dreptul la viață privată, inclusiv protecția comunicațiilor și a vocii ca atribut al personalității, garantat de art. 8 CEDO, art. 26 din Constituție și art. 74 din Codul Civil.

Înregistrarea fără consimțământul interlocutorului este, într-adevăr, o ingerință în viața privată. Însă, Înalta Curte a subliniat că acest drept nu este absolut, iar ingerința poate fi justificată dacă îndeplinește anumite condiții.

Condițiile admisibilității

În decizia sa, Înalta Curte a stabilit că proba cu înregistrarea convorbirilor telefonice, fără consimțământul interlocutorului, este admisibilă dacă:

1. Este indispensabilă pentru exercitarea dreptului la probă. Deși nu există reglementări specifice în dreptul muncii privind admisibilitatea probelor, Codul de procedură civilă permite utilizarea oricărui mijloc de probă, atâta timp cât nu este obținut prin încălcarea legii sau a bunelor moravuri.
2. Este proporțională cu scopul urmărit. Instanța a considerat că protejarea dreptului la un proces echitabil este un scop legitim care poate justifica ingerința în viața privată. În cazul analizat, înregistrarea a fost considerată necesară și proporțională, având în vedere poziția vulnerabilă a salariatului și lipsa altor mijloace prin care acesta ar fi putut demonstra situația invocată.

Decizia nr. 39/2024 a Înaltei Curți marchează un moment definitoriu pentru jurisprudența în materia probelor admisibile în litigiile de muncă. Aceasta statuează clar că, în anumite condiții, înregistrările audio realizate fără consimțământ pot fi utilizate ca probă, dacă sunt indispensabile pentru respectarea dreptului la un proces echitabil.

Totodată, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție reprezintă o hotărâre prealabilă de o importanță deosebită pentru practica judiciară în materia litigiilor de muncă, dar și pentru discuția mai largă privind admisibilitatea și forța probelor obținute prin mijloace tehnice în procesul civil.