Noutăți

Divorțul cu elemente de extraneitate

Într-o Europă în care granițele devin tot mai fluide, familiile internaționale nu mai sunt o excepție, ci o realitate frecvent întâlnită. Însă atunci când un conflict parental depășește sfera emoțională și ajunge în instanță, apar întrebări juridice complexe: care stat are competența să decidă cu privire la custodie, reședința copilului sau programul de vizitare?

În trecut, familiile de cetățeni români stabilite temporar în alt stat membru al Uniunii Europene aveau posibilitatea, în cazul unui divorț, să sesizeze instanțele din România, în virtutea cetățeniei comune și a unei eventuale reședințe anterioare în țară. Acest principiu este în continuare valabil, în anumite condiții, pentru soluționarea cererilor de desfacere a căsătoriei.

Aceste cereri se pot soluționa de instanțele române în baza art. 3 din Regulamentul (UE) 2019/1111, care stabilește competența în privința cererilor de divorț și al cărui text este următorul:

„ Sunt competente să hotărască în problemele privind divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei instanțele din statul membru:

(a) pe teritoriul căruia se află:

1. reședința obișnuită a soților;
2. ultima reședință obișnuită a soților în condițiile în care unul dintre ei încă locuiește acolo;
3. reședința obișnuită a pârâtului;
4. în caz de cerere comună, reședința obișnuită a unuia dintre soți;
5. reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an imediat înaintea introducerii cererii; sau
6. reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni imediat înaintea introducerii cererii și este resortisant al statului membru respectiv; sau

(b) de cetățenie a celor doi soți.”

Totuși, atunci când din căsătorie a rezultat un copil minor, situația juridică se nuanțează și, adesea, se complică. În practică, chiar dacă instanța română este competentă să judece divorțul, este posibil să nu fie competentă și cu privire la măsurile privind minorul – cum ar fi stabilirea locuinței, autoritatea părintească, programul de vizitare sau pensia de întreținere.

Potrivit art. 919 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, cererile referitoare la minori (în contextul divorțului) se judecă de instanța care soluționează cererea de divorț. Cu toate acestea, în prezența unui element de extraneitate – în special dacă minorul locuiește efectiv într-un alt stat – instanțele române pot constata, din oficiu, că nu au competență teritorială internațională, conform normelor dreptului internațional privat.

Aceste norme sunt regăsite tot în Regulamentul (UE) 2019/1111 în textul art. 7:

1. „Instanțele dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în respectivul stat membru la momentul sesizării instanței.
2. Alineatul (1) din prezentul articol se aplică sub rezerva articolelor 8-10.”

Astfel că, în situația în care instanțele române sunt sesizate cu o cerere de divorț care include și capete accesorii referitoare la minorii rezultați din căsătorie aceste cereri vor fi respinse ca fiind în afara competenței instanțelor române, în măsura în care minorul are reședința obișnuită într-un alt stat membru al Uniunii Europene, la momentul introducerii cererii.

Deși divorțul în sine poate fi judecat de instanțele din România – în virtutea cetățeniei comune sau a ultimei reședințe comune – aceste instanțe nu pot dispune măsuri cu privire la minor decât dacă se aplică una dintre excepțiile expres prevăzute de regulament.

Acestea sunt prevăzute în articolele 8-10 și sunt următoarele:

Art. 8: „(1) În cazul în care copilul se mută în mod legal dintr-un stat membru în altul și dobândește o nouă reședință obișnuită în acesta din urmă, instanțele din statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului își păstrează compe tența, prin derogare de la articolul 7, pe o perioadă de trei luni de la mutare, pentru modificarea unei hotărâri privind dreptul de vizită pronunțate în acest stat membru înainte de mutarea copilului, în cazul în care persoana căreia i s-a acordat dreptul de vizită în temeiul hotărârii continuă să locuiască în mod obișnuit în statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului.

(2) Alineatul (1) nu se aplică în cazul în care titularul dreptului de vizită menționat la alineatul (1) a acceptat competența instanțelor din statul membru în care copilul are noua sa reședință obișnuită prin participarea la o procedură în fața acestor instanțe fără a le contesta competența.”

Așadar, o primă excepție apare atunci când copilul se mută în mod legal într-un alt stat membru și își stabilește acolo noua reședință obișnuită. Într-o asemenea situație, instanțele din statul în care copilul a locuit anterior își păstrează competența pentru o perioadă limitată de cel mult trei luni. Această competență se aplică doar dacă este nevoie să fie modificată o hotărâre mai veche privind dreptul de vizită, pronunțată înainte de mutarea copilului. Totuși, instanțele din vechiul stat rămân competente doar dacă persoana care are acest drept de vizită încă locuiește acolo și nu a acceptat, în mod direct sau indirect, ca dosarul să fie judecat în noul stat – de exemplu, prin participarea la o procedură fără a contesta competența instanței respective.

Art. 9: „Fără a aduce atingere articolului 10 a, în caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, instanțele din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau a reținerii sale ilicite rămân competente până în momentul în care copilul dobândește o reședință obișnuită într-un alt stat membru și:

(a) orice persoană, instituție sau alt organism căreia/căruia i-a fost încredințat copilul consimte la deplasarea sau reținerea acestuia;

Sau

(b) copilul a locuit în acest alt stat membru o perioadă de cel puțin un an după ce persoana, instituția sau orice alt organism căreia/căruia i s-a încredințat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de locul în care se afla copilul, copilul s-a integrat în noul său mediu și a fost îndeplinită cel puțin una dintre următoarele condiții:

1. în termen de un an de când cel căruia i s-a încredințat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de locul în care se afla copilul, nu s-a depus nicio cerere de înapoiere la autoritățile competente ale statului membru în care copilul a fost deplasat sau este reținut;
2. s-a retras o cerere de înapoiere înaintată de cel căruia i s-a încredințat copilul și nu s-a depus nicio nouă cerere în termenul stabilit la punctul (i);
3. o cerere de înapoiere înaintată de cel căruia i s-a încredințat copilul a fost respinsă de o instanță dintr-un stat membru pentru alte motive decât cele menționate la articolul 13 alineatul (1) litera (b) sau la articolul 13 alineatul (2)din Convenția de la Haga din 1980 și respectiva hotărâre nu mai poate face obiectul unei căi de atac ordinare;
4. nu a fost sesizată nicio instanță, astfel cum se menționează la articolul 29 alineatele (3) și (5), în statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau a reținerii sale ilicite;
5. o hotărâre în materie de încredințare care nu dispune înapoierea copilului a fost pronunțată de instanțele din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau a reținerii sale ilicite.”

O altă situație în care competența instanțelor din statul de origine se menține este aceea a deplasării sau reținerii ilicite a copilului. În astfel de cazuri, instanțele din statul în care copilul își avea reședința obișnuită anterior deplasării sau reținerii rămân competente până în momentul în care copilul dobândește o nouă reședință obișnuită într-un alt stat membru, iar anumite condiții suplimentare sunt îndeplinite. Printre acestea se numără acordul persoanei care deținea în mod legal custodia copilului sau, alternativ, integrarea efectivă a copilului în noul său mediu de viață, coroborată cu lipsa unor demersuri judiciare din partea titularului custodiei sau cu eșecul repetat al acestora.

Art. 10: „(1) Instanțele dintr-un stat membru sunt competente în materia autorității părintești atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții:

(a) copilul are o legătură strânsă cu acest stat membru, în special datorită faptului că:

1. cel puțin unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită în respectivul stat membru;
2. în acest stat membru se află fosta reședință obișnuită a copilului; 
3. copilul este resortisant al acestui stat membru;

(b) părțile, precum și orice alt titular al răspunderii părintești:

1. au convenit în mod liber asupra competenței, cel târziu la data sesizării instanței; sau
2. au acceptat competența în mod expres în cursul procedurii, iar instanța s-a asigurat că toate părțile sunt informate cu privire la dreptul lor de a nu accepta competența; și

(c) exercitarea competenței este în interesul superior al copilului.

(2) Acordul de alegere a forului în temeiul alineatului (1) litera (b) se încheie în scris, se datează și se semnează de părțile în cauză sau se consemnează în actele instanței, în conformitate cu dreptul și procedurile naționale. Orice comunicare sub formă electronică care permite consemnarea durabilă a acordului este considerată ca reprezentând o formă scrisă. Persoanele care devin părți la procedură după sesizarea instanței își pot exprima acordul după sesizarea instanței. În lipsa opunerii din partea acestora, acordul lor se consideră ca fiind implicit.

(3) Cu excepția cazului în care părțile convin altfel, competența conferită la alineatul (1) încetează de îndată ce:

1. hotărârea pronunțată în cadrul acestei proceduri nu mai poate face obiectul unei căi de atac ordinare; sau
2. procedura a încetat dintr-un alt motiv.

(4) Competența conferită în temeiul alineatului (1) litera (b) punctul (ii) este exclusivă.”

În fine, o a treia excepție privește situațiile în care copilul are o legătură strânsă cu un alt stat membru decât cel în care locuiește. Această legătură poate fi justificată, de exemplu, prin naționalitatea copilului, fosta sa reședință în acel stat sau domiciliul unuia dintre părinți. În astfel de cazuri, instanțele acelui stat pot deveni competente dacă toate părțile implicate au convenit expres sau au acceptat competența în cursul procedurii, iar această opțiune corespunde interesului superior al copilului. Acordul părților trebuie exprimat în formă scrisă sau înregistrat oficial în fața instanței și poate fi implicit dacă persoanele implicate participă la procedură fără a ridica obiecții.

Această ultimă excepție este, în practică, singura pe care părțile o pot invoca activ pentru a combate excepția de necompetență ridicată din oficiu de către instanțele române. Spre deosebire de celelalte excepții reglementate de regulamentul european, care vizează situații concrete, clar delimitate (precum mutarea legală a copilului sau reținerea ilicită a acestuia), excepția de la art. 10 oferă o marjă de apreciere mai largă și permite părților să argumenteze în favoarea competenței instanței române, chiar și atunci când copilul are reședința obișnuită într-un alt stat membru.

Excepția prevăzută la art. 10 alin. (1) poate permite instanțelor române să păstreze competența într-un litigiu privind minorul, chiar dacă acesta locuiește într-un alt stat membru, însă doar dacă sunt îndeplinite cumulativ mai multe condiții. Cea mai dificilă condiție rămâne însă aceea ca instanța să aprecieze că judecarea cauzei în România este în interesul superior al copilului. În practică, acest criteriu este interpretat subiectiv, ceea ce face aplicarea excepției dificilă și incertă.

Regulile privind competența instanțelor în cauzele cu elemente transfrontaliere care implică minori sunt riguroase și urmăresc, în primul rând, protejarea interesului superior al copilului. Deși, în aparență, părinții pot sesiza instanțele române în paralel cu cererea de divorț, în practică, atunci când minorul se află într-un alt stat membru, instanțele din România vor invoca, de regulă, din oficiu, propria necompetență.

Chiar și în prezența unor legături puternice cu România, părinții trebuie să înțeleagă că, odată cu stabilirea reședinței obișnuite a copilului într-un alt stat membru, competența instanțelor va fi în mod normal atribuită acestui stat. Instanțele române își pot păstra competența doar în situații excepționale, iar aprecierea acestei excepții este adesea supusă unei analize subiective.