În gândirea populară ideea de custodie a copilului minor este des confundată cu cea de stabilire a locuinței minorului după divorț. Însă acestea nu pot fi puse sub semnul egalității, distincția are o importanță majoră în eliminarea confuziei în raport cu procesul de divorț și soarta minorilor.
Locuința minorului stabilită la unul dintre părinți reprezintă mai degrabă o chestiune legată de organizarea familiei după divorț. În sensul că, instanța de tutelă va trebui să decidă locul unde va locui minorul după desfacerea căsătoriei. Există situații în care copilul va continua să locuiască cu ambii părinți, chiar dacă aceștia sunt divorțați, însă adesea, copilul va ajunge să locuiască doar cu unul dintre aceștia. Alegerea locuinței minorului după divorț se va face având în vedere interesul superior al copilului.
Stabilirea locuinței la unul dintre părinți nu afectează în mod necesar custodia legală. Chiar dacă copilul locuiește cu unul dintre aceștia, custodia legală poate fi comună, ceea ce înseamnă că ambii părinți pot avea drepturi egale în ceea ce privește luarea deciziilor importante privind copilul.
Custodia este acea formă de exercitare a autorității părintești care apare în momentul în care părinții minorului sunt separați sau divorțați. În Codul Civil nu se regăsește o definiție juridică efectivă a noțiunii de custodie. În schimb, autoritatea părintească este definită de textul art. 483 Cod Civil ca fiind „ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi”.
În momentul în care părinții se separă, instanța de tutelă se va pronunța asupra autorității părintești, regula fiind aceea că se va exercita în comun de către ambii părinți, iar doar sub formă de excepție de către unul dintre aceștia. Pronunțarea instanței va ține totdeauna cont de interesul superior al copilului, considerându-se că pentru buna sa creștere este necesară păstrarea relațiilor cu ambii părinți.
Cu toate acestea, până și în situațiile în care custodia este exercitată de un singur părinte, celălalt are dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a minorului și de a consimți la adopția acestuia, acest lucru fiind stabilit de art. 398 alin. (2) Cod Civil.
În ceea ce privește interesul superior al copilului în cazul atribuirii custodiei exclusive, trebuie reținut că aceste situații sunt excepționale și se analizează de la caz la caz. Potrivit Legii 272/2004, art. 36 alin (7), se consideră motive întemeiate:
- Alcoolismul;
- Boala psihică;
- Dependența de droguri a celuilalt părinte;
- Violența față de copil sau față de celălalt părinte;
- Condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil.
Bineînțeles, cu ajutorul unui avocat specializat în dreptul familiei, custodia poate fi atribuită exclusiv unuia dintre părinți și pentru alte motive. Dar chiar trebuie să existe motive reale nu doar dorința pentru custodie exclusivă.
Interesul superior al copilului este factorul primordial luat în considerare atât la stabilirea locuinței copilului după divorț, cât și la atribuirea custodiei. Acesta este un principiu care garantează promovarea și respectarea drepturilor copilului. În legislația noastră, principiul ocrotirii interesului superior al copilului este garantat de Constituție, Codul Civil, dar și de legi speciale. Legea nr. 272/2004 în textul art. 2 alin. (1) prevede faptul că „Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socioafectiv şi la viaţa de familie”.
Același art. 2 din Legea 272/2004 la alin. (6) stabilește criteriile minimale care trebuie avute în vedere de fiecare dată când este vorba de interesul superior al copilului. Acestea sunt:
- nevoia de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie, de sănătate, de securitate, de stabilitate şi apartenenţă la o familie;
- opinia copilului, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate;
- istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situaţiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violenţă asupra copilului, precum şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni în viitor;
- capacitatea părinţilor sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia;
- menţinerea relaţiilor personale cu persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament.
În concluzie, custodia și stabilirea domiciliului copilului după divorț sunt fundamentale în procesul de gestionare a separării părinților. Aceste aspecte trebuie tratate cu atenție, ținând cont de interesul superior al copilului, pentru a asigura o creștere și dezvoltare sănătoasă a acestuia în ciuda schimbărilor familiale.